Home » noutăţi

Ana-Veronica Mircea • Mandspyr (fragment de roman)

Ana-Veronica Mircea • Mandspyr (fragment de roman)PROLOG

An după an, în ziua echinocţiului de primăvară, în Mandspyr, capitala de suflet a lumilor cunoscute, era sărbătoare. Altarul, turnurile, zidurile şi domurile dispăreau sub imense holograme strălucitoare, în parcuri şi în pieţe se întindeau mese ticsite de delicatese, muzica umplea văzduhul, Preotesele Iubirii dansau pe străzi, trecînd din braţe-n braţe, dornice să se ofere oricui…

Dar în primăvara aceea au dansat singure – într-un oraş parcă pustiu. Şi, în sinea lor, mai toate le-au dat dreptate poporanilor care chibzuiseră că nu era înţelept să benchetuiască tocmai atunci, cînd neasemuita lor citadelă-mandală intra în cel de-al şase sute şaizeci şi şaselea an al fiinţării sale. Se temeau, cu toţii, de harul nefast al numărului Răului şi socoteau mai nimerit să petreacă înfricoşata zi aniversară în post şi rugăciune.

Totuşi, în ciuda superstiţiilor şi a spaimelor, o lună mai tîrziu, bătrînul Mare Maestru Mandalah nu a dat greş. Aidoma tuturor înaintaşilor săi care, stînd sub cupola Altarului, se împărtăşiseră din puterea Sfintei Taine a Mandalei, el, Întru-Toate-Inspiratul Obah – cel venerat, după ştiinţa cinului său, de aproape nouăzeci şi nouă de procente din cetăţenii lumii — a izbutit să-şi dea ultima suflare în zori. În zorii celei de-a nouăzeci şi noua zi a celui de-al nouăzeci şi nouălea an al vieţii, dovedindu-şi astfel esenţa divină – şi cucerindu-şi locul în panteon şi în micile mandale din lut ars înălţate în inimile ogoarelor.

În acea aşa-numită clipă a desprinderii de lut a Întru-Toate-Inspiratului, cei doi Inspiraţi Mandalahi şi cei trei Succesori Desemnaţi, care-i vegheau căpătîiul, şi-au simţit, cum era de aşteptat, răsuflarea tăiată şi mintea cotropită de un iureş de gînduri străine. Dar numai unul – Rolal, fiul abia-răposatului – a horcăit şi a leşinat, aşternîndu-se de-a stînga patului de moarte. Iar tuturor celorlalţi mandalahi şi discipoli, oriunde s-ar fi aflat, li s-a pus o gheară în gît şi li s-au înmuiat genunchii.

Locuitorii de rînd ai Mandspyrului nu au simţit nimic, dar pana de curent care le-a împietrit oraşul preţ de cîteva minute – şi care a încetat înainte ca Veghetorii să fi avut timp să intervină – le‑a dat de ştire că Obah îşi dăduse duhul la sorocul statornicit de Scrierile Sfinte.

I – MIREASA INSPIRATOARE

„M-am temut – eu, prea puţin credinciosul… Eu, un mandalah, m-am temut – ca un neiniţiat. Şi abia acum mă ruşinez”, se învinovăţi Sapor, mîngîindu-şi absent mustaţa căruntă, în timp ce liftul în care se afla reîncepu să coboare. „O, Divină Mandală, fie-mi iertată mie, păcătosului, sminteala de a mă îndoi de atotputernicia formei tale sacre”, se rugă înainte de a rosti îndemnul-către-profani-şi-neofiţi, aşa cum îl rostise şi tatăl său, cu patruzeci şi şapte de ani în urmă, cînd predecesorul lui Obah îşi lepădase trupul muritor – şi aşa cum orice mandalah era dator să o facă:

— Să ne întristăm fiindcă Întrutoate-Inspiratul nu mai e printre noi, dar nu într-atît încît să ştirbim bucuria prilejuită de izbînda Trecerii Sale în Turnul Etern!

— Să nu ştirbim! exclamară, după datină, fii săi discipoli, trei vlăjgani care îl însoţeau pretutindeni.

— Să nu ştilbim…, murmurară cei unsprezece ytzomi, încercînd zadarnic să-şi controleze glasurile subţirele şi peltice, ca să nu ciuntească solemnitatea acelui răspuns ritual.

Iar Aloora şi Araana încuviinţară fără vorbe, plecîndu-şi doar capetele. Stăteau amîndouă într-un colţ, umăr lîngă umăr. Sapor era convins că trăseseră o spaimă bună cînd se pomeniseră captive în bezna din liftul înţepenit între nivelurile nouăzeci şi şapte şi nouăzeci şi şase. Şi că încă nu-şi reveniseră. Le ghicea mai mult decît le putea vedea teama în ochii înfundaţi în decupajele rotunde ce erau singurele deschideri ale măştilor lor de platină – superbele măşti cu care tocmai îşi înzestrase haremul, cheltuind o adevărată avere.

„Femei, deh. Ies rar, liftul li se pare o maşinărie periculoasă…”, îşi spuse, învăluindu-le într‑o aceeaşi privire amuzată – şi afectuoasă – care se transformă într-o uitătură cruntă cînd Aloora i se adresă pe neaşteptate, făcîndu-l să tresară.

— Fie-mi iertată întrebarea, stăpîne-tată, dar… de ce…? De ce m-ai ales pe mine? Dolooa e mai frumoasă, mai sprintenă la minte, ea poate…

Amuţi pentru cîteva clipe, după ce Sapor, încruntat, îşi puse arătătorul pe masca ei, în dreptul buzelor. Apoi cuteză să continue.

— … poate inspira şi un… un şobolan. Încă te mai poţi răzgîndi… te rog, stăpîne-tată…

Cutele dintre sprîncenele lui Sapor se adînciră.

— Cine te crezi, necuviincioaso? o repezi. Te trezeşti vorbindu-mi, în public, neîntrebată, ba chiar continui după ce-ţi fac semn să taci?! Măcar dac-ai fi spus ceva cu miez, nu o… o obrăznicie! adăugă cu năduf. Îmi ceri, tu, o mucoasă, mie, mandalahului care îţi e stăpîn şi tată, să îmi reneg o hotărîre?! Şi îmi răsplăteşti iubirea şi încrederea cu… nerecunoştinţă?!

— Nu e nici obraznică, nici nerecunoscătoare. E doar speriată, o apără Araana. N-a mai intrat în lift de cînd era de-o şchioapă şi… şi nu e încă pregătită nici măcar pentru măritiş, darămite pentru… cununia cu un Succesor Desemnat! Nu are încă destulă încredere în frumuseţea şi în isteţimea ei, în puterea ei inspiratoare… Şi… Şi vremurile sînt cum sînt! Tu nu mă crezi, dar vocea pe care o aud mi-a spus…

Sapor oftă. Adînc. Prelung.

— Şi tu?… După ce că nu ţi-ai crescut nici un copil aşa cum trebuia, îţi dai şi-n petic, din ce în ce mai mult! Începe să îmi pară rău că nu am comandat măşti cu căluş, cum face Shalodar. Şi bine face! Ce dacă e considerat tiran? Măcar e sigur că femeile din casa lui, cînd sînt scoase în lume, nu încep să trăncănească exact cînd nu s-ar cuveni!

— Noi nu ştim ce se cuvine şi ce nu, şopti Araana. Vocea spune că nu avem habar nici cum şi nici de ce a fost zidită lumea, nici cine sîntem, nici de ce am fost creaţi…

— Taci, filozoafo, scrîşni Sapor. Taci pînă nu mă înfurii. Taci!

Pufni de două ori şi se întoarse cu spatele către femei. Şi către fiii-discipoli, care, ca şi ytzomii, piticaniile perfide, se străduiau să pară preocupaţi numai şi numai de gîndurile lor.

„Nişte prefăcuţi!”, îşi zise. Nişte prefăcuţi care, desigur, erau nerăbdători să povestească oricui avea urechi de auzit că el, Sapor, îmbătrînise şi se înmuiase. Că i se urcau femeile în cap. Că nu-l mai respectau. Că nici măcar nu-i mai ştiau de frică.

Femeile… Aloora, fiica lui preferată… pînă nu demult. Şi mama ei, Araana.

Araana, pe care o iubise ca un nebun, pentru care făcuse moarte de om, pe care o iertase, ca un nevolnic, ca un prost, atunci cînd o prinsese înşelîndu-l. Araana, mama lui Todor, fiul lui cel răzvrătit, fugit în lume, ajuns ruşinea familiei, pierdut printre păgîni, printre tîlhari. Araana, mama Dereei, un boboc de fată care ura bărbaţii şi pe care, după ce o tot ameninţase şi pedepsise în fel şi chip, fără să-i poată înfrînge cerbicia, Sapor se văzuse nevoit s-o lase să apuce pe calea schimniciei. Araana, mama Aloorei, care se transformase, pe nesimţite, dintr-o fetiţă dulce într‑o obrăznicătură greu de strunit. Araana, peste care anii trecuseră aproape fără urme. Araana, a cărei simplă vedere încă îl răscolea, care îl făcea să uite că tinereţea i se dusese, pe care încă o dorea, pe care nu se putea împiedica să o iubească, Araana, în care sămînţa lui rodise încă o dată, Araana, care vorbea în dodii de vreo lună… Araana…

Araana – nu Aloora! – rîse scurt, incitată ca o puştoaică, atunci cînd liftul se opri cu o uşoară smucitură. Erau la nivelul solului, avea să păşească pe caldarîmul după care jinduise cu mulţi ani în urmă şi pe care crezuse că va putea hălădui, îmbătrînind ca femeie liberă, fără mască, fără glugă, fără pelerina lungă şi largă, care o făcea să pară un clopot umblător – şi care chiar avea luciul metalic al clopotelor plasate în pîntecele zidului de piatră albastră ce unea cele treizeci şi trei de turnuri de aceeaşi culoare de pe spirala pornită din turnul lui Obah. Erau unsprezece clopote care vegetaseră, sub zăbranicul tăcerii şi al uitării, ascunse în tainiţele lor, vreme de patruzeci şi şapte de ani. Araana, care avea doar patruzeci şi cinci, le văzu pentru prima dată cînd micul grup ieşi din turnul lui Sapor. Cît despre clopotele din zidul roşu şi din cel verde – erau de mult stinşi ochii care le zăriseră, căci Obah era al patrulea dintr-un şir neîntrerupt de Întrutoate-Inspiraţi Mandalahi ce sălăşluiseră în turnul de obîrşie al Spiralei Albastre.

„Clopotele Bunei Vestiri”, murmură Aloora pentru sine, înăbuşindu-şi un oftat. Nu mai putea spera că pana de curent electric fusese o simplă defecţiune, că tatăl şi fraţii ei vitregi fuseseră înşelaţi de propriile lor simţuri. Obah, moşneagul stafidit, chiar murise. Aşadar, nu ca să-l ţintească cu pietre la vremea amiezii avea să fie condusă către centrul oraşului. Scopul periplului ei pe firul spiralei se schimbase, devenise cel de care se temea… Acum era vorba de participarea la Procesiunea Neprihănitelor Nobile Fecioare, care se putea sfîrşi cu alegerea ca Mireasă Inspiratoare…

Din fericire, nu avea multe şanse. Erau nouăzeci şi nouă de fete, cîte una din fiecare turn al oraşului, şi doar trei Succesori Desemnaţi. Doar trei, şi nu-şi puteau alege decît cîte o singură mireasă care să-şi jertfească fecioria pe altarul plăcerilor lor de o noapte. Noaptea Inspiratoare. Noaptea de dinaintea Celor Nouă Zile ale Încercării de a obţine Consacrarea pe care doar unul singur urma să o dobîndească, fiind investit ca Întru-Toate-Inspirat Mandalah, ca Mare Maestru. Ceilalţi aveau să rămînă toată viaţa în umbra lui, să-i fie secondanţi, să fie recunoscuţi doar ca Inspiraţi Mandalahi. Iar vina va fi fost şi a mireselor care nu se vor fi străduit din răsputeri să îi inspire întru Bine şi să-şi oprească în pîntece cît mai mult din Răul lor – şi care aveau să ispăşească, întemniţate fiind, pentru totdeauna, în Subteranele de sub Altar. Acolo unde nimeni nu ştia, sau nu voia, sau nu cuteza să spună ce anume aveau să fie osîndite să pătimească – ceas de ceas.

— În schimb, îi explicase Aloorei, cu ani în urmă, chiar Sapor, mireasa inspiratoare a Celui Consacrat devine prima lui soţie. Şi nu stă în haremul lui, ci în Altar, fiind Mare Preoteasă a Mandalei şi Inspiratoarea-Întru-Toate a Tuturor, fiindcă, în afara Preoteselor Iubirii, e singura femeie nobilă care se arată lumii întregi fără mască, fără glugă şi fără pelerină. Ea atrage Răul din trupul pieritor şi din spiritul etern al Întru-Toate-Inspiratului în feţii lor, pe care-i leapădă, îndată ce îi ştie înfiripaţi, în Subteranele de sub Altar.

— Şi dacă ea e stearpă? Unde se duce Răul? dorise Aloora să afle.

Sapor rîsese, încîntat, ca întotdeauna, de curiozitatea şi de agerimea minţii ei.

— În sîngele pierdut de ea în fiecare lună. Tot ce se-mbibă de sîngele ăla e îngropat – de ea, cu mîna ei – în subterane…

Subteranele… Aloora şi le imaginase, întotdeauna, ca pe un labirint sumbru, întunecat, rece şi umed, bîntuit de tîrîtoare băloase ce alunecau, fojgăind, prin mîzga de pe tavanele boltite şi joase, de pe pereţii colţuroşi şi de pe pardoseala crăpată, din piatră neşlefuită.

Şi le imagină şi acum – şi se înfioră gîndindu-se că avea trei din nouăzeci şi nouă de şanse să-şi compare imaginaţia cu realitatea.

— Priveşte partea bună a lucrurilor, îi şopti Araana – ca şi cum i-ar fi putut desluşi gîndurile negre – profitînd de faptul că bărbaţii erau la trei paşi în spatele lor, unde se opriseră, aşa cum le-o cerea ritualul, la vederea Clopotelor Bunei Vestiri.

Era rînduit ca oamenii şi ytzomii deopotrivă să stea locului aşteptînd ca dangătele să cutreiere oraşul – şi să nu cuteze să-şi mute tălpile înainte ca văzduhul să înghită şi cel de pe urmă ecou al acelor nouăzeci şi nouă de sunete pline, parcă izvorîte unul din reverberaţiile altuia, căci cele unsprezece clopote erau lovite pe rînd, pornind din centru către periferie. Şi asta se întîmpla de nouă ori, anume spre a se ajunge la nouăzeci şi nouă, numărul desăvîrşit, numărul sacru.

— Gîndeşte-te că, pentru prima – şi poate pentru ultima – dată în viaţa ta, vei umbla pe străzi fără mască, fără glugă şi fără pelerină, că lumea te va vedea aşa cum eşti, nu ca pe o momîie anonimă, diformă, fără chip, reluă Araana.

Şi mîna i se contură prin pelerină, strîngînd-o pe a fetei, fără să fi avut nevoie să bîjbîie printre falduri, căutîndu-i-o.

„Nu pe deplin anonimă”, cugetă Aloora, cu ochii la herbul lui Sapor – pe care Araana îl purta gravat pe obrajii măştii şi brodat pe poalele pelerinei. Toată lumea ştia cui îi aparţinea momîia. Şi mai era culoarea aceleiaşi pelerine – albastră pentru fiice, verde pentru cele nouă soţii ale fiecărui mandalah, roşie pentru oricît de multele concubine.

Araana, frumoasa nomadă de cincisprezece ani, cerută de la şleahta ei de Sapor, în calitatea lui de stăpîn al unuia din cele trei turnuri-porţi ale Mandspyrului, ca taxă de intrare liberă, pe viaţă, în oraş, purtase mai întîi pelerină verde; apoi roşie – după ce fusese prinsă înşelînd încrederea şi necinstind numele soţului şi stăpînului ei. Îl înşelase tocmai cu Ydov, cel mai mic şi mai îndrăgit dintre fraţii lui, un tînăr care iubea Mandsyrul, dar nu jinduia puterea mandalalei, pe care nici măcar nu încercase s-o înţeleagă. Şi nu fusese nicicînd tentat să pătrundă în cinul mandalahilor. Lui îi plăceau armele, versurile, cîntecele şi dansurile. Şi femeile. Dar nu-şi dorea un harem. Voia să facă dragoste, nu să posede nişte creaturi docile, captive într-o colivie aurită şi îndrăgostite doar de statutul lor de doamne nobile, respectabile. Prefera iubirile de o noapte, de o săptămînă, de cel mult o lună; şi voia să rămînă cu amintirea unor femei tinere şi frumoase, care i se dăruiseră din plăcere, nu să le vadă îmbătrînindu-i alături. Aşa că era mulţumit de slujba lui de Comandant al Apărătorilor Porţii. Trăia în mijlocul armelor şi al unor bărbaţi veseli – şi întîlnea mereu alte femei: nomadele din numeroasele şlehte care aveau sau cereau acces în oraş, drept-credincioasele din pîlcurile de pelerini, nevestele şi fiicele negustorilor din provincie şi ale ţăranilor sosiţi să-şi vîndă marfa în capitală, cele ale mandspyrenilor de rînd, tîrfele din lupanare, superbele şi plimbăreţele Preotese ale Iubirii.

Pe Araana, Ygov o zărise şi o rîvnise înaintea lui Sapor – dar nu-l putuse împiedica să-şi folosească rangul ca să o capete şi să o păstreze. Să păstreze o fată superbă, veselă şi învăţată să zburde în voie, doar pentru el – şi pentru femeile din haremul lui! Nobilele doamne nu poposeau prea des în patul conjugal, aşa că învăţau să se mulţumească cu desfătările pe care şi le puteau dărui una alteia, cu umilinţele şi chiar torturile la care le puteau supune pe cele mai puţin intrate sub pielea stăpînului, cu intrigile pe care le ţeseau cu inegalabilă măiestrie. Distracţii inofensive, spuneau mandalahii, şi adesea petreceau de minune privindu-şi soaţele dezlănţuite vînzolindu-se de-a valma, ba pe canapelele largi, ba pe covoarele pufoase, ba în apa călîie a bazinelor din sticlă groasă, viorie.

Tot inofensive erau considerate, de unii, şi scurtele şi rarele vizite pe care rudele lor de parte bărbătească le puteau face în harem, ca să stea de taclale cu femeile care nu trebuiau, totuşi, să se sălbăticească, dar care primeau astfel de oaspeţi doar purtîndu-şi măştile şi pelerinele cu glugă. Iar Ygov, căruia ascunderea unui trup frumos sub o pelerină informă i se părea o blasfemie mai mare decît acoperirea unui chip plăcut, îl convinsese pe Sapor să îl accepte în mijlocul femeilor obligate doar să nu-şi lepede măştile – acele pseudofeţe strălucitoare, însufleţite numai de irisurile pierdute în adîncurile găvanelor rotunde.

De aceea Araana nu-şi scosese masca în prezenţa lui. Niciodată. Ygov se bucurase stăpînind trupul pe care ea i-l dăruise cu frenezie, dar rămăsese doar cu amintirea chipului pe care i-l zărise în ziua intrării ei în cetate. Şi o acoperise cu sărutări de la gît pînă la vîrfurile picioarelor, dar nu-i atinsese buzele niciodată.

Iar asta o salvase, pe ea, de la moarte. Căci, înainte de a-şi deschide uşile haremului în faţa fratelui său mezin, Sapor le spusese femeilor care păreau să-i soarbă vorbele cu smerenie şi cu teamă:

— Aceea care i se va arăta fără mască va muri. Cu el împreună.

În naivitatea lui de atunci, crezuse că atît era de spus. Dar cînd o întrebase pe Araana dacă se căia pentru păcatul ei, ea, îngenuncheată alături de leşul mutilat al lui Ygov şi avînd în jurul gîtului laţul pe care doi ytzomi se pregăteau să-l strîngă, cutezase să-şi înalţe superbii ochi azurii pentru ca, privind fix într-ai lui, să susure cu seninătate:

— Nu am păcătuit, iubite stăpîne. De cînd am cinstea – pe care nu mi-am dorit-o – de a-ţi fi soţie, nu m-am arătat fără mască în faţa lui Ygov. Asta ţi-a fost porunca, şi eu îţi jur că nu am încălcat-o niciodată.

Sapor rîsese ca un nebun, gonise ytzomii şi azvîrlise laţul după ei, cu ciudă. De parcă ar fi dat cu pietre după lupi turbaţi. Iar pe Araana o bătuse. O lovise cu pumnii şi cu picioarele, apoi o trîntise, înfundîndu-i faţa între picioarele cadavrului, şi o posedase, cu brutalitate şi cu dispreţ, ca pe o curvă de două parale, mîrîind într-una:

— Te ghiftuiesc eu, căţea! Te satur, o dată pentru totdeauna!

Ea nu se împotrivise, nu ţipase, nici măcar nu plînsese. Scîncise doar, cînd şi cînd, ca un căţel prigonit.

Nemulţumit nu atît de trupul femeii care se lăsase, moale ca o cîrpă, în voia furiei lui dezlănţuite, cît de privirea ei pierdută într-o lume ce lui îi era refuzată, Sapor o bătuse din nou. De data asta pe îndelete, simţind cum raţiunea îi revenea cu fiecare dintre loviturile acum bine calculate. Araana trebuia să sufere, să urle de durere, dar să supravieţuiască – neschilodită şi nesluţită.

Ea nu urlase. Leşinase doar – şi el, gîfîind, se oprise. Şi o iertase. Adică socotise că era destul de pedepsită dacă devenea ultima dintre concubine, cea obligată să suporte, fără cîrtire, hachiţele celorlalte. Asta fusese Araana în haremul lui Sapor – în ciuda faptului că ajungea în patul lui mai des decît oricare alta – pînă mai deunăzi, cînd, rămînînd grea în pragul bătrîneţii, îşi recucerise pelerina verde, de soţie.

„Mai bine nu şi-ar fi recucerit-o”, îşi spuse Aloora, care aflase toată povestea. O smulsese şi din vorbele scăpate ba de Sapor, ba de Araana, şi din şoaptele ytzomilor şi ale slujnicelor, şi din dezvăluirile mustind de venin ale numeroaselor ei mame vitrege. Şi mai aflase şi că fiica unei concubine nu putea reprezenta turnul la Procesiunea Neprihănitelor Nobile Fecioare decît dacă nu exista o fiică a unei soţii. Una frumoasă, isteaţă şi ajunsă la vîrsta măritişului. Ca Aliiria, ca Maoosia, ca Adeena, ca Douusa, ca Dolooa… Dolooa ar fi fost aleasa – ea, Aloora, nici n-ar fi intrat în competiţie dacă Araana ar fi redevenit soţie măcar cu o săptămînă mai tîrziu!

Dacă… „Dacă aş fi fost urîtă, dacă aş fi avut curaj să mă pocesc, ori să-mi rup singură o mînă, un picior…”, mai chibzui. „Atunci Sapor nu m-ar fi ales, fără să stea pe gînduri, chiar pe mine!”

— Să nu îţi fie teamă. Tu şi numai tu vei fi Mireasa Inspiratoare a noului Mare Maestru Mandalah. Şi îmi vei mulţumi, îi spusese.

Apoi îi întorsese spatele şi părăsise încăperea. Grăbit. Preocupat.

Ea rămăsese, năucă, în mijlocul surorilor ei vitrege, toate celelalte cinci dintre care Sapor putuse să aleagă. Le ascultase încurajările, tachinările şi înţepăturile fără să le priceapă şi fără să le răspundă. Fusese dezorientată, îngrozită, disperată. Şi singură. Mama ei lipsea din harem. Imediat ce îi dăduse Aloorei vestea, Sapor o luase pe Araana cu el la Riptmita, cea mai importantă aşezare din cealaltă emisferă, unde fiul său Uptoh, tocmai consacrat ca mandalah, trebuia instalat ca Întru-Toate-Călăuzitor.

Aloora îi regăsise pe amîndoi abia în acea dimineaţă, în liftul ce îi cobora către străzile pe care, pînă atunci, ea nu-şi amintea să le fi văzut altfel decît de la mare înălţime. Le privise fie din haremul cocoţat, ca în orice alt turn, tocmai în vîrf, pe nivelurile nouăzeci şi şapte, nouăzeci şi opt şi nouăzeci şi nouă, fie prin hublourile planorului teleghidat, cînd, nu mai des de trei-patru ori pe an, îşi vizita aşa-zisele prietene din alte haremuri.

Tot din planor zărise, în inima Manspyrului, Piaţa Sacră a Consacrării, binecuvîntata piaţă triunghiulară pavată cu marmură albă, care avea în vîrfuri turnul Întru-Toate-Inspiratului şi pe cele ale Inspiraţilor Mandalahi, iar în mijloc – Domul Sacru, Altarul.

Altarul pe care, în ziua aceea, avea să-l vadă de aproape. Şi să-l înconjoare. Avea să pătrundă înăuntru şi să-şi preumble nurii, alături de celelalte Neprihănite Nobile Fecioare, prin faţa jilţurilor celor trei Succesori Desemnaţi, cărora era cu priinţă să le dăruiască surîsuri galeşe şi ocheade languroase. Sau cel puţin aşa sta scris, cu slove roşii şi îngroşate, în tomul gros din care un ytzom îşi făcuse datoria de a-i citi cu o seară înainte. Tomul din care aflase şi că unirea Mireselor Inspiratoare cu cei trei candidaţi la învestitura supremă urma să se săvîrşească, în noaptea ce avea să vină, în chiliile Altarului – adică ale domului semielipsoidal despre care slujnicele din harem istoriseau, în şoapte întretăiate de pioasă emoţie, că ar fi fost o jumătate din coaja Oului Dintîi. Singura nesfărîmată, ziceau ele. Căci blestemele unor zei mînioşi pentru că numele lor fuseseră uitate o măcinaseră pe cealaltă şi o azvîrliseră în văzduh, făurind miliardele de stele – şi ele fără nume – ce licăreau în nopţile senine.

— Dar oul ăla de unde a apărut? De unde, dacă zici că înaintea lui n-a fost nimic? o întrebase Aloora, nu de mult, pe cea mai vîrstnică dintre povestitoare.

Aceea îşi scuipase de trei ori în sîn, făcuse trei paşi mari înapoi şi trasase, de trei ori, în aer, cu pumnul strîns al mîinii stîngi, semnul spiralei. Abia pe urmă îi răspunsese:

— Nimeni nu ştie. Nici chiar mandalahii. Şi tot ei spun că nu se cade nici măcar să ne întrebăm. Pentru că e o taină sfîntă, şi va fi sfîrşitul lumii cînd o vom afla.

Aloora îşi scuipase şi ea în sîn, făcuse şi ea semnul spiralei… Dar, după o foarte scurtă ezitare, întrebase iar:

— Măcar se ştie ce a ieşit din ou? Ce soi de pui?

Bătrîna repetase tot ritualul – scuipatul, paşii, semnul – şi turuise acelaşi răspuns, fără să schimbe nici o iotă.

— Baba aia e o proastă! exclamase Araana, în aceeaşi seară, cînd Aloora îşi respectase îndatoririle de fiică trecîndu-i pragul odăii ca să schimbe cîteva vorbe înainte de a-şi ura una alteia să aibă parte de somn cu vise bune şi, mai ales, de încă o zi. Din Ou a apărut Întîia Seminţie, aşa cum spune vocea. Vocea lui – adăugase, ducîndu-şi mîna la pîntecul în care i se înfiripa al patrulea copil.

Aloora înmărmurise. De cîteva zile se tot şoptea prin colţuri că Araana îngroşa rîndurile celor cu mintea dusă. Dar ei îi plăcuse să creadă că era doar o minciună ticluită de vreo altă soaţă a lui Sapor. Şi trebuise să accepte că se amăgise! Nu putea să nu se-ncreadă în propriul ei auz! Araana, fără doar şi poate, se ţicnise. Aşa cum, după spusa babelor, era de aşteptat – din pricina copilului purtat la vîrsta la care era şi cuviincios şi sănătos să nu mai intre în patul bărbatului, ci s-o împingă într-acolo pe una dintre femeile mai tinere, care tînjeau. Dar era o sminteală ciudată, şi nu era numai a ei. Zvonurile strecurate în harem spuneau că tot mai multe femei ar fi pretins că aud vocea unui făt ce nici măcar nu începuse să se mişte.

— Mamă, o întrebase, eşti sigură că e aşa cum spui? Eşti sigură că auzi ceva? Eşti sigură că ştii ce-auzi? Că înţelegi?

Araana se posomorîse. Şi oftase.

— Rău faci că nu mă crezi! Vocea există. Vine din… mine însămi. Îmi zice „mamă”– ca şi tine. Dar tu nu ştii ce ştie ea. Nimeni nu ştie! Şi nimeni nu mă ascultă cînd încerc să povestesc cîte ceva…

— Te ascult eu, se oferise Aloora, intrigată. Ce-ţi spune, de pildă, despre seminţia aia, prima care a ieşit din Ou?

Araana o privise de sus, cu milă – şi un zîmbet îi săltase colţurile buzelor. Asta înainte de a-şi scuipa în sîn, de a se ridica din jilţul în care stătuse ca să facă, în pripă, cei trei paşi înapoi, şi de a schiţa semnul spiralei — de trei ori.

— Spune doar că există. Şi că nu se cade nici măcar să ne gîndim să-i aflăm taina. Dar că, oricum, i-o vom afla. Curînd. Pentru că va sosi Întru-Toate-Învățătorul. Un om între oameni. Care ne va dezvălui toate tainele chiar înainte ca lumea asta, pe care noi o ştim şi nu toţi o iubim, să piară ca un vis. Un vis urît…

„Un vis urît? Mai urît decît ceea ce se întîmplă acum?” cugetase Aloora, cu amărăciune, neştiind dacă trebuia să rîdă, sau să plîngă, sau să-i anunţe pe ytzomi – sau, poate, de-a dreptul pe Sapor – că maică-sa era nebună de legat.

Dar îşi păstrase pentru sine şi rîsetele, şi lacrimile, şi convingerea că Araana nu mai era stăpînă pe mintea ei. Se străduise din răsputeri să nu-şi trădeze mama – şi pentru ce? Ca s-o audă, în lift, pomenindu-i lui Sapor despre vocea aia – fără ruşine şi fără teamă…

… Fără acea teamă iraţională, de animal care adulmecă o primejdie nevăzută, acea teamă care ei nu numai că îi răscolea stomacul, dar se şi străduia să i-l împingă pînă sub bărbie.

Simţi o nouă strîngere de mînă a Araanei şi, brusc, căpătă convingerea că, nebună sau nu, maică-sa dorea să o ajute. Mai mult, că putea să o ajute.

— Totul va fi bi…

Încurajarea şoptită sosi ca o confirmare, dar se pierdu în primul sunet de clopot, urmat îndeaproape de altul. Şi de altul. Şi de altul…

Aloora se înfioră, îşi simţi părul zburlindu-se, pielea încreţindu-se şi măruntaiele vibrînd, silite să ţină isonul straniilor reverberaţii şi interferenţe ale dangătelor reflectate iarăşi şi iarăşi de cele trei ziduri spirale – cel roşu, cel galben, cel verde – care străbăteau oraşul.

Pentru o clipă, se temu că acele ziduri, ca şi cele exterioare, puteau să se năruie oricînd, pe neaşteptate, ca în legenda unei cetăţi de demult, al cărei nume îl uitase.

Pe urmă îşi aminti că Sapor îi explicase cîndva, în copilăria care i se părea ciudat de îndepărtată şi nefiresc de fericită, că Maeştrii Mandalahi care plănuiseră şi construiseră Mandspyrul, oraşul mandală, gîndiseră tunelele din ziduri, clopotele şi ritmul în care era îngăduit să fie trase astfel încît sunetele lor şi nenumăratele ecouri stîrnite să nu intre nicicînd în rezonanţă, căpătînd puteri devastatoare.

— Aceia erau mandalahi mai iscusiţi decît voi, de bună seamă, zisese mica Aloora, şi aerul ei serios îl făcuse pe Sapor să zîmbească.

— Nu, nu mai iscusiţi, îi răspunsese. Doar mai norocoşi. Se povesteşte, din tată-n fiu, că i-ar fi inspirat nişte făpturi divine, cu chipuri strălucitoare şi netede, ca nişte feţe de statui cu trăsături încă necioplite, şi cu trupuri de nedesluşit sub straiele lor largi. Înţelegi? Femeile noastre, ale mandalahilor, se ascund sub măşti şi pelerine nu numai spre a fi ferite de priviri şi de pofte scîrbavnice, ci, mai ales, pentru că recunoaştem că ele ne inspiră. E modul nostru de a le mulţumi şi onora. Înţelegi?

— Nţ, se strîmbase ea.

Sapor se posomorîse.

— Cum, nu? Ce-i aşa greu?

— Păi, ciripise fetiţa, pe Marea Preoteasă a Mandalei de ce n-o onoraţi? De ce nu-i mulţumiţi?

— Pentru că ea e preoteasă. E mai presus de mulţumiri şi de onoruri. Şi frumuseţea ei este menită să ne fie lumină tuturor. Iar cei care o privesc cu poftă neruşinată sînt pedepsiţi. Privirile se‑ntorc asupra lor, dar ca blesteme! Ai priceput?

— Îhî, făcuse, nu prea convinsă, dar cu atenţia furată de macheta holografică de pe masa lungă din odaia lui de lucru.

Odaia în care ea, fiica lui preferată, putea intra oricînd, de parcă i-ar fi fost fiu. Şi intra des, pentru că macheta o atrăgea ca un magnet. Iar Sapor, înveselit de interesul ei, o lua pe genunchi şi îi descria oraşul.

— Vezi tu, îi explica, Piaţa Sacră a Consacrării e un triunghi cu laturi egale. Fiecare are trei sute treizeci şi trei de nesri[1]. Dacă-i aduni pe toţi obţii nouă sute nouă zeci şi nouă. E un număr fast – un nouă pus înaintea numărului sacru, ca să-i sporească de nouă ori puterea. Puterea care se strînge în centrul pieţei, în Altar. Uite-l – pe lîngă turnuri, pare mic. Dar are nouăzeci şi nouă de nesri înălţime. Din nou numărul sacru, înţelegi? De-aia Altarul are, el însuşi, forţa lui, la care se adună cea făurită din energiile divine care se scurg, se adună sub cupola lui şi se întrepătrund, se contopesc. În încăperea boltită din vîrf, un mandalah simte puterea concentrată a oraşului, esenţa ei… Şi dacă nu e cel mai bun, adică Întru-Toate-Inspiratul, nu poate să stea acolo mai mult de nouă zile încheiate.

— Dar de ce energiile se adună tocmai în Altar? De ce nu într-un turn? întrebase Aloora, în mai multe rînduri, fiindcă simţise că lui chiar îi plăcea să îi explice – şi să o facă cît mai pe înţelesul ei.

— Spiralele le prind şi le îndreaptă către centru. Sînt, toate trei, spirale plane. Perfect plane, fiindcă stînca pe care e construit Mandspyrul nostru e netedă – ca lustruită de o mînă divină. Şi sînt nişte spirale… speciale. Logaritmice – aşa li se spune. Vezi cum li se lărgesc buclele, mai mult şi tot mai mult?… Ei, şi mai sînt şi turnurile. Numără-le. Pe fiecare spirală sînt cîte treizeci şi trei – aidoma ca formă şi mărime. Deci, cu totul, sînt nouăzeci şi nouă, ca şi noi, mandalahii care le stăpînim. Vezi tu, numărul ăsta sacru stă la temelia întregului oraş!

— Tati, mi-ai tot spus că e sacru, dar nu mi-ai spus de ce!

Ca o babă superstiţioasă, Sapor îşi scuipase în sîn, făcuse trei paşi înapoi şi, de trei ori, semnul spiralei.

— De ce… Nu ştiu. Nimeni nu ştie… nu mai ştie. Dar nimeni nu trebuie să-ntrebe – sau să se întrebe. Doar un copil ca tine o poate face – şi doar o dată! – fără să săvîrşească cel mai cumplit păcat.

— Nu mai întreb, îi promisese ea. Dar mai arată-mi turnul nostru…

— Nu e al nostru, o corectase, realizînd cu surprindere că nu o putea face cu asprimea cuvenită, e al meu. Eu singur sînt stăpînul turnului – şi al vostru: al copiilor şi al femeilor. Asta să-ţi intre bine în cap. Să nu uiţi niciodată că pot face cu voi ce vreau, fără să-mi ceară socoteală nimeni, nici Diriguitorul, şi nici Măcar Întru-Toate-Inspiratul, înţelegi? Cît despre gloata oploşită de la nivelul nouăzeci şi trei în jos, n-ar mai avea ce căuta în turn dacă nu mi-ar plăti – cu bani, cu zile din viaţa lor, zilele în care muncesc numai şi numai pentru mine, sau cu orice altceva îmi face trebuinţă.

— Arată-mi turnul tău, reformulase fetiţa, docilă.

Nu degeaba i se tot repetase că stăpînului, chiar dacă ţi-e şi tată, se cuvine să-i dai dreptate întotdeauna, fără să cîrteşti.

— E ăsta, uite-l, cel care încheie spirala albastră pornită din turnul Întru-Toate-Inspiratului Obah. E construit deasupra unei porţi. Mai sînt doar două aidoma lui, unul pe spirala roşie, altul pe cea verde. Toate trei sînt numite turnuri-porţi şi sînt unite între ele de cele trei ziduri exterioare ale Oraşului, care sînt mai înalte decît zidurile spiralate, dar mai joase decît turnurile. Plimbă-ţi degetul deasupra lor, aşa, ca mine. Vezi, sînt trei jumătăţi de elipse. De elipse tăiate de axele lor mari, adică de-a lungul.

— Axe?! Ce sînt axele? Care sînt axele?

— Priveşte-le, sînt cele trei drumuri care formează triunghiul cel mai mare. Uite-l, are în vîrfuri cele trei turnuri-porţi şi în mijloacele laturilor turnurile din centrele elipselor. Sper că ştii că elipsa, triunghiul şi spirala sînt forme sacre, că nu lipsesc din nici o mandală şi din nici o yantră. Aşa cum nu lipseşte nici Y-ul. Îl vezi? Leagă Altarul de turnurile-porţi.

— Turnurile…, repetase Aloora, gînditoare. Mama a spus odată că sînt urîte – fiindcă nu-s rotunde.

— Maică-ta a crescut printre nomazi neştiutori. Nu înţelege că puterea prea simetrică şi uşor de strunit a cercului e prea măruntă. Elipsa ne stimulează, ne sporeşte agerimea minţii, ne păstrează sănătatea, vigoarea… Ea dă şi forma turnurilor noastre, care o au ca secţiune transversală.

— Ca secţiune… cum?

— Transversală, bombonico. Adică aşa, ca o felie din batonul asta al tău de ciocolată cu muguri de laptac dulce.

Rîseseră amîndoi înainte ca Sapor să-şi reia vorba, să-i povestească despre alte drumuri care formau triunghiuri echilaterale, despre tunelele prin care ele străbăteau zidurile, despre domurile semisferice presărate, tot cu orînduială, prin pieţe şi prin parcuri. Erau domuri minuscule în care locuia o altă gloată, cea a poporenilor neaserviţi, care nu le plăteau mandalahilor nimic, iar ei erau plătiţi cu dărnicie în rarele ocazii cînd se-ntîmpla să-şi pună munca în slujba cetăţii, ori doar a unui stăpîn de turn.

Da, Aloora cunoştea oraşul. Cînd închidea ochii, vedea macheta care îi fascinase copilăria, îi desluşea fiecare amănunt. Nu s-ar fi rătăcit dacă ar fi îndrăznit să fugă, să-şi arunce pelerina şi masca şi să se piardă în mulţimea care înţesa deja străzile şi pieţele.

Pentru cîteva clipe, se îmbătă imaginîndu-şi că ar fi fost în stare să-şi ia inima-n dinţi şi să se repeadă, cerşind ajutor, de cealaltă parte a drumului, în mijlocul şlehtei de nomazi fermecaţi de vacarmul răscolitor al clopotelor. Stăteau, toţi, neclintiţi. Aloorei i se părea că nici nu clipeau, că scrutau depărtările, parcă văzînd, prin oameni şi prin ziduri deopotrivă, minunăţii ce le tăiau răsuflarea şi le învăpăiau ochii azurii.

Ochi azurii, ca ai ei şi ca ai Araanei. Păr blond-roşcat, ca el ai şi ca al Araanei. Straie pestriţe, viu colorate, ca rochia veche pe care Araana o păstra la loc de cinste, ca pe nişte moaşte sfinte.

Poate erau chiar şleahta Araanei. Poate se adunaseră acolo sperînd să o revadă. Poate era printre ei şi Todor, fratele Aloorei, tîlharul, teroristul. Fugise de acasă cînd ea abia împlinise trei ani, nu avea cum să şi-l amintească. Dar Araana nu se putea să nu-l recunoască – pe el ca şi pe ceilalţi, dacă erau într-adevăr rudele ei de sînge.

Aloora strînse mîna Araanei, îşi apropie masca de a ei şi strigă din răsputeri:

— Mamă, îi cunoşti pe nomazii ăştia?

Ea însăşi îşi percepu strigătul ca pe o vibraţie anemică, pierdută printre cele stîrnite în trupul ei de sunetele de clopot.

Araana clătină din cap, ca şi cum ar fi răspuns cu un „nu” la acea întrebare pe care, cumva, totuşi o auzise, strînse şi ea mîna Aloorei şi i-o trase spre pîntecul ei. I-o aşeză acolo, cu palma deschisă, parcă invitînd-o să simtă mişcările fătului.

În loc de asta, Aloora auzi, sunîndu-i direct în străfundul urechilor, o voce de copil:

— Araana îţi poate cunoaşte gîndurile, dacă o ajut eu. Şi tu le poţi afla pe ale ei. Cîtă vreme îţi ţii palma aşa, te pot ajuta şi pe tine!

Speriată, fata îşi retrase mîna. Imediat regretă mişcarea subită care, desigur, nu le scăpase nici lui Sapor, nici fraţilor ei vitregi, discipolii mandalahi. În ziua aceea aveau o singură îndatorire. Să n-o scape din ochi. Pentru că se întîmplase, cu vreo cinci sute de ani în urmă, ca nouă dintre Neprihănitele Nobile Fecioare să fie răpite. Şi mai fuseseră şi încercări nereuşite, în mai multe rînduri, căci exista credinţa că împreunarea cu o fiică neprihănită de mandalah, cu sau fără voia ei, era dătătoare de sănătate, de noroc, de viaţă lungă şi de har, chiar dacă, în loc să ţi-o faci apoi soţie legiuită, o vindeai unui lupanar din vreo aşezare îndepărtată. Orice proxenet dădea bani grei pentru o asemenea marfă rară. Era ştiut, pretutindeni, că fetele crescute în haremuri erau anume pregătite pentru a le dărui bărbaţilor plăceri greu de descris.

„Mai bine într-un lupanar dintr-un fund de lume, decît în subteranele Altarului”, trecu prin mintea Aloorei un gînd repede gonit de teama că urma să dea socoteală pentru gestul ei pripit, necuviincios. De fapt, mai întîi trebuia să-şi dea sieşi o explicaţie. De ce se speriase? Fiindcă tocmai pricepuse… Ce pricepuse? Că Araana nu era nebună? Sau că ea însăşi era pe cale să-şi piardă minţile? Oare acea înlănţuire de sunete de clopot, născocită, fără doar şi poate, de un mandalah inspirat de demoni, putea zămisli asemenea închipuiri? Oare purta, printre ecouri, voci de prin alte lumi? se întrebă – tocmai cînd liniştea recădea asupra oraşului celor nouăzeci şi nouă de turnuri. O linişte pe care toată lumea, de la mandalah pînă la cel mai umil cerşetor, înţelese că nu o preţuise niciodată cu adevărat. Şi, vreme de cîteva minute, nimeni nu îndrăzni nu doar să vorbească, dar nici măcar să se clintească, de teamă că cel mai mic gest ar fi putut înlocui tăcerea cu vreun foşnet nedorit.

Apoi, cînd, cu sfiiciune, parcă, mulţimea prinse să revină la viaţă, Aloora simţi două mîini lăsîndu-i-se, grele, pe umeri. Şi ştiu că erau ale tatălui ei, că îi cereau să îşi înceapă rolul în acel ritual de al cărui deznodămînt îi era din ce în ce mai frică.

Totuşi tresări cînd el îi prinse gluga de margini şi i-o dădu pe spate, dezvelindu-i cocul înalt, bogat, de păr auriu. Încîntaţi, nomazii aplaudară – şi exemplul lor fu urmat de orăşenii şi de pelerinii care se aflau prin preajmă.

Sapor se încruntă şi mîrîi – suficient de tare pentru ca fiii săi discipoli să fie îndemnaţi să strîngă cu un pas mai aproape de Aloora arcul de cerc pe care îl formau în spatele ei. Apoi, cu fruntea ceva mai descreţită, trecu în faţa fetei, dezlipi, cu zgomot, dintr-o singură mişcare, benzile care-i închideau pelerina şi i-o împinse de pe umeri în jos, făcînd-o să i se prelingă, foşnindă şi mîngîietoare, într-o grămadă lucioasă, abandonată pe caldarîm.

Ea se înfioră, surprinsă nu atît de răcoarea dimineţii de primăvară, cît de o senzaţie de vulnerabilitate pe care n-o mai cunoscuse. Iar privitorii aplaudară din nou, fermecaţi de veşmîntul ei din zeci de voaluri suprapuse cu măiestrie spre a alcătui spirale de culori diferite – pornind de la albul nevinovăţiei şi ajungînd la roşul intens al pasiunii –, spirale ce transformau în miracol frumuseţea trupului în jurul căruia erau înfăşurate.

În sfîrşit, Sapor desfăcu încuietorile celor două semicercuri care-i fixau masca, unul trecîndu-i pe sub urechi, celălalt înconjurîndu-i, ca o diademă, creştetul capului, iar feţele nomazilor se luminară văzîndu-i ochii, pînă atunci ascunşi în penumbra găvanelor săpate în acel acoperămînt preţios – cu atîta platină şleahta ar fi cumpărat merinde pentru tot anul! Şi, mai mult decît chipul fără cusur, privirea ei azurie şi prietenoasă îi făcu să-şi însoţească aplauzele cu vestita melopee prin care obişnuiau să slăvească frumuseţea femeilor.

La adăpostul măştii, ochii Araanei se umplură de lacrimi. Trecuseră treizeci de ani din ziua în care auzise ultima dată acele sunete joase, duioase, prelungi. Fuseseră cîntate pentru ea, de şleahta ei, în ziua cînd, legată fedeleş – fiindcă se împotrivise din răsputeri –, le fusese dată în primire ytzomilor lui Sapor, care o tîrîseră în liftul din centrul turnului. Acel lift blestemat, pus în mişcare doar de comenzile bărbaţilor împuterniciţi să-l folosească, pe care îi identifica prin mijloace ce depăşeau puterea de înţelegere a femeilor.

Plînsul o podidi şi mai tare cînd nomazii se înclinară în direcţia ei. Participa la ceremonie, şi asta nu putea însemna decît că era mama fetei a cărei înfăţişare îi convinse că se trăgea din neamul lor.

— A-ra-a-na! A-ra-a-na! A-ra-a-na! scandară ei, întrerupîndu-şi cîntecul.

Iar ea înţelese că o recunoscuseră fiindcă îi ştiau povestea, care trecuse din şleahtă-n şleahtă, cum era de aşteptat.

Sapor îi privi crunt înainte de a face semnul spiralei, îşi lipi călcîiele şi îşi înălţă braţele în V, cu palmele larg deschise, răsucite către exterior.

Nomazii amuţiră. Mandalahul era mînios, mandalahul închipuise un Y din corpul său, mandalahul primea în palme puterea imensei forme sacre care era oraşul. Mandalahul putea îndrepta puterea aceea împotriva lor, ceea ce Sapor şi făcu, repezindu-şi înspre ei braţele, cu degetele răşchirate.

Se traseră cu toţii înapoi, unii sufocîndu-se, alţii înecîndu-se, cu toţii împleticindu-se.

— A fost doar un avertisment, le strigă Sapor, coborîndu-şi braţele şi scuturîndu-le.

Ei îşi scoaseră limbile şi şi le muşcară, şi îşi loviră tîmplele cu pumnii, semn că se lepădau de vorbele şi de gîndurile care-l nemulţumiseră pe omul sfînt. Şi nu numai ei, ci şi pelerinii şi orăşenii din preajmă se prosternară în faţa lui Sapor, lovind cu frunţile, de cîte nouă ori, pavajul din dale mărunte ce formau curcubee spiralate, pierdute unele în altele, pornite unele dintr-altele.

El aruncă asupra gloatei o privire grăbită, suspicioasă, apoi li se adresă celor doi ytzomi aflaţi în spatele Araanei, unul ţinînd o pereche de cătuşe, celălalt, un lanţ lung şi gros.

— Acum! Repede, acum!

Ei se uitară, nedumeriţi, unul la altul, apoi, amîndoi, la Sapor. Ştiau prea bine că nu se cuvenea să acţioneze atunci, ci abia cînd vor fi ajuns la turnul următor, de unde Araana trebuia să se întoarcă, pe jos şi însoţită doar de ytzomi, în haremul stăpînului ei.

— Am spus să vă faceţi datoria acum, repetă mandalahul, răspicat. Ce n-aţi înţeles?

Spăsiţi, amîndoi umanoizii pitici – ale căror creştete ajungeau abia pînă la şoldurile unei femei de talie mijlocie – îşi lăsară ochii în jos. Apoi primul se strecură sub mantia Araanei şi îi încătuşă mîinile pe care ea şi le dusese singură la spate. În cei treizeci de ani petrecuţi în harem învăţase că supunerea şi umilinţa o scăpau de necazuri – şi că ţineau numai de trup. Sufletul îi putea rămîne liber, mintea îi putea hălădui printre vise asupra cărora era singura stăpînă şi printre amintiri pe care nimeni nu i le putea fura. Se putea adăposti în anii petrecuţi cu şleahta, sau chiar în săptămînile de dragoste cu Ygov, putea fi departe şi de ytzomul care ieşea, grăbit, din faldurile pelerinei, şi cel care se şi strecura în locul lui, pentru a-şi prinde lanţul de brăţara lată ce înconjura glezna ei stîngă.

Un murmur de nemulţumire trecu printre nomazii care, între timp, se ridicaseră – şi încetă imediat ce Sapor şi fiii săi discipoli le azvîrliră cîte o uitătură rea.

— De ce, stăpîne-tată? şopti Aloora.

— Ca să o apăr de ignoranţii care tulbură riturile străvechi. Şi de ea însăşi, îi răspunse el, tot în şoaptă.

— Dar tu eşti mai puternic decît ei toţi, nu se lăsă fata. Tocmai le-ai dovedit-o.

— Ce ştii tu…

Sapor fu gata să ofteze, gata să se destăinuie, că nu atît puterea lui, cît frica lor îi făcuse să dea înapoi, că erau într-un an al Răului, că Mandspyrul fără un Întru-Toate-Inspirat era o mandală nedesăvîrşită, din a cărei forţă el, cel statornicit în coada unei spirale, nu putea să soarbă, întotdeauna, îndestul.

Dar îşi aduse aminte de sfaturile din hrisovul pe care orice mandalah îl moştenea odată cu turnul. Hrisovul pe care îl primise din mîna fără vlagă a tatălui său muribund.

„Să nu te spovedeşti unei femei. Să nu crezi că te înţelege, nici că te iubeşte. Femeia, fie ea mamă, soţie, concubină, fiică, Preoteasă a Iubirii, curvă, slujnică ori muiere de rînd, e slabă de minte şi prefăcută. Şi e alt animal decît bărbatul. Şi trebuie bine strunită.”

— Tu ştii doar să cîrteşti, continuă, printre dinţi. Dar, dacă o să ai ghinionul să te întorci în turnul meu, o să te alegi cu o pedeapsă care să-ţi taie pentru totdeauna pofta asta de a vorbi neîntrebată!

Ea înghiţi în sec şi păli. Ştia că, în orice harem, de la mandalah la ultima slujnică, toată lumea se întrecea în a născoci pedepse cît mai dureroase, dar care să vatăme cît mai puţin sănătatea şi deloc frumuseţea. Frumuseţea dădea valoare femeii – şi cel care o ştirbea ciupea din avutul stăpînului ei, mandalahul.

— Nu face mutra asta, mai mîrîi Sapor. Zîmbeşte – s-ar putea să fie ziua nunţii tale!

„De ce? De ce mi se întîmplă tocmai mie?” se întrebă Aloora, străduindu-se să-şi aştearnă un surîs pe faţa răvăşită de amintirea pedepsei pe care o primise la cinci ani, cînd şterpelise diadema preferată a celei de-a treia soţii a tatălui său, iar femeia aceea cu privire suavă şi glas dulce ceruse şi căpătase îngăduinţa de a născoci şi aplica ea însăşi o pedeapsă pe care mica hoţoaică să nu izbutească să o uite. Şi îi înfipsese Aloorei cîte un ac lung sub fiecare unghie a mîinii drepte – le înfipsese încet, răsucind. Fetiţa leşinase în mai multe rînduri, mai întîi doar de spaimă, apoi de durere. Răbdătoare, femeia o ajutase de fiecare dată să-şi revină pe deplin.

— Gata, păpuşico, gata, o amăgea. Nimeni nu-ţi vrea răul. Totul e numai şi numai spre binele tău, frumoasa mea!

Şi o săruta şi o mîngîia înainte de a relua aplicarea metodică a pedepsei, şi izbucnea în rîs cînd ea începea să ţipe.

— De ce urli? De ce ţi-e frică? Ţine minte de la mine, îi spusese la un moment dat, teama de durere e teama de moarte. Orice durere despre care ştii că nu ucide poate fi suportată!

„Într-adevăr, oricum mă va pedepsi tata, asta n-o să mă pocească, n-o să mă schilodească şi n-o să mă omoare. Să mă ajute Sacra Mandală să nu fiu aleasă şi să mă întorc în turnul lui! Să nu ajung în Subterane!” gîndi Aloora, ceea ce o ajută să-şi controleze pe deplin expresia feţei, care i se lumină chiar în momentul cînd Sapor o prinse de umeri şi o împinse uşor înainte.

— Poartă-ţi neprihănirea pe calea ce duce spre inima cetăţii şi fie ca soarta care adastă acolo, aşteptîndu-te, să-ţi dăruiască dragostea unui mandalah şi puterea inspiratoare a Mandalei însăşi!

Erau vorbele binecuvîntării paterne rituale. Sapor le strigase din răsputeri – şi reuşise să acopere zumzetul mulţimii.

— Fie-mi mie după spusa ta, preacinstite părinte, îi răspunse, tot după datină, după ce se opri pe axa fîşiei cenuşii, lucioase, late cît un stat de bărbat voinic, a cărei spirală se aşternea alături de cea a zidului albastru.

Sapor se plasă în dreapta, Araana, însoţită de zvonul lanţului şi urmată de cei doi ytzomi care ţineau zdravăn de capătul acestuia, veni să i se aşeze în stînga, discipolii mandalahi se plasară, în arc de cerc, în spatele lor, fiind, la rîndu-le, cuprinşi de arcul mai larg format de ceilalţi nouă ytzomi, care suflară din goarnele lor spiralate, cerînd astfel mulţimii să părăsească calea rulantă.

Sapor îşi reluă postura în Y, invocînd puterea mandalei şi izbutind astfel, fără zăbavă şi parcă fără nici un efort, să urnească fîşia argintie, ce prinse brusc să alunece, trîntind doi-trei gură-cască, fiindcă nu apucaseră să-şi retragă de pe ea amîndouă picioarele.

În urma grupului care, parcă plutind, se îndrepta spre turnul următor, gloata se buluci spre mantia cu glugă şi spre masca Aloorei, care rămăseseră pe caldarîm – pomană pentru cei ce aveau să le dobîndească în urma unei încăierări înverşunate.

*

Cei Trei Succesori Desemnaţi ieşiră din Altar imediat ce se stinse ultimul dangăt de clopot, înainte ca mulţimea adunată în Piaţa Sacră a Consacrării să-şi fi recăpătat graiul. Primul era Rolal, fiul lui Obah, şi purta pe braţe leşul firav al acestuia. Dolodor şi Aghepoh îl urmau, umăr lîngă umăr, fiecare purtîndu-şi tatăl stafidit, dar încă viu.

— Să ne întristăm fiindcă Întrutoate-Inspiratul nu mai e printre noi — dar nu într-atît încît să ştirbim bucuria prilejuită de izbînda Trecerii Sale în Turnul Etern, spuseră, cu glasuri stinse, cei doi moşnegi aduşi pe braţe, după ce fiii lor îi ajutară să se proptească cît mai bine pe picioare.

Şi, pe cînd Cei Trei Succesori Desemnaţi le repetau spusele cu voci răsunătoare, izbutiră să-şi salte braţele, transformîndu-se în cîte un Y perfect şi făcînd astfel să erupă uralele poporanilor, care tocmai îi recunoscuseră ca fiind Shatomat şi Totator, Inspiraţii Mandalahi care, vreme de patruzeci şi şapte de ani, îl secondaseră pe Marele Maestru răposat.

Rolal culcă leşul părintelui său între cei doi bătrîni, intră în postura Y odată cu ceilalţi Succesori Desemnaţi şi, după un răstimp suficient de lung pentru ca gloata nerăbdătoare să înceapă să se foiască şi să murmure, toţi trei îşi întinseră mîinile către cel care fusese Obah.

Stîrnind deopotrivă urlete de groază şi strigăte de admiraţie, trupul neînsufleţit se ridică, ţeapăn, cu mişcări nefireşti, şi îşi înălţă braţele, devenind un al treilea Y, între Shatomat şi Totator.

În aceeaşi fracţiune de secundă, din Altar ieşi Adaheea, cea care fusese Mireasa Inspiratoare a lui Obah, Marea Preoteasă, Inspiratoarea Întrutoate a Tuturor – o femeie de şaizeci şi şase de ani, încă sprintenă, trupeşă şi cu faţa prea puţin ridată. Înaintă lăsînd urme negre pe caldarîm, semn că tălpile ei goale călcaseră mai înainte prin mîlul subteranelor, care-i întinase şi poalele veşmîntului alb, un soi de sac din pînză grosolană. Se opri în faţa cadavrului Y-izat, se înălţă pe vîrfuri ca să-i sărute buzele şi se prosternă ca să-i sărute şi cizmele sacre – căci Obah murise, cum se cuvenea, îmbrăcat în ţinuta rituală.

Cei Trei Succesori Desemnaţi se strînseră în spatele ei şi o ridicară prinzînd fiecare cîte una dintre cele trei cozi, toate pornite din creştet, în care ea îşi împletise părul cărunt. Cu cîte un pumnal minuscul, fiecare reteză coada pe care o apucase şi şi-o aşeză după gît – spre a o putea dărui miresei inspiratoare pe care avea să şi-o aleagă.

Adaheea se prosternă din nou, de trei ori, ca să sărute cizmele celor trei bărbaţi tineri – sanctificîndu-le cu buzele ei de atîtea ori unite cu ale Celui Trecut în Turnul Etern. Şi fiecare dintre ei se aplecă să o ridice înainte de a-i dărui năframa neagră – neagră ca Nefiinţa – cu care era încins. Ea îşi încolăci una în jurul gîtului, cu alta îşi strînse mijlocul încă subţire şi cu a treia îşi acoperi părul ciuntit. Asta în timp ce le şoptea, tot mutîndu-şi privirea de la unul la altul:

— Nu uitaţi ultimele cuvinte ale lui Obah. Gravidele care aud voci sînt un pericol. Un pericol imens! Trebuie luate măsuri grabnice.

— Vom face cum a hotărît el. Datina cere să-i respectăm ultima hotărîre. Cel puţin pînă ce se vor scurge Zilele Încercării şi unul dintre noi va fi investit, spuse Rolal, iar ceilalţi încuviinţară.

— Aşa va fi. Le voi da Schimnicelor poruncile cuvenite, promise Adaheea.

Apoi se ghemui, se lungi pe burtă, se tîrî ocolind picioarele răposatului, se ridică şi porni spre Altar, mergînd de-a-ndăratelea, cu capul plecat. În prag se opri, îşi înălţă ochii şi braţele şi strigă:

— Rămîi cu bine, Soare!

Iar uralele asistenţei acoperiră pocnetul sec al uşilor trîntite după ce încă un pas înapoi o trecuse dincolo de ele, spre a deveni Stăpîna Subteranelor, pe care trupul ei muritor, tîrîndu-se în jurul leşului Y-izat, se legase să nu le mai părăsească niciodată.

În momentul închiderii uşilor, Inspiraţii Mandalahi Shatomat şi Totator îşi încleştară cîte o mînă de încheietura acelei mîini a lui Obah care îi era alături, unind astfel cele trei trupuri Y-izate. Iar cînd atenţia mulţimii se abătu din nou asupra lor pluteau deja la o palmă deasupra caldarîmului de care continuau să se îndepărteze încet şi sigur, ajutaţi din răsputeri şi de Succesorii Desemnaţi. Cu mîinile întinse către bătrîni, Rolal, Dolodor şi Aghepoh repetau, la unison, sacadat, cîteva şoapte apăsate, cărora, în afară de ei şi de cei care se înălţau, nimeni nu le cunoştea înţelesul.

*

Banda rulantă se opri exact cînd Aloora ajunse în dreptul celui de-al doilea turn, turnul mandalahului Nurtor, care aştepta neclintit, părînd să-şi odihnească palmele pe umerii fiicei sale Gaaria, o brunetă mărunţică, ca o miniatură perfect cizelată, cu ochi vioi şi zîmbet dezarmant.

— Desfaceţi! şuieră Sapor şi ytzomii care ţineau lanţul Araanei se repeziră sub pelerina ei, gata-gata să se împiedice unul de altul.

Odată scăpată de ei şi de legături, Araana își frecă încheieturile mîinilor la adăpostul pelerinei, apoi se îndreptă spre mama Gaariei, o momîie roşie cu mască de aur – o concubină.

Cele două femei îşi prinseră mîinile scoase prin deschizăturile pelerinelor – era una din rarele ocazii în care puteau să o facă fără să fie învinovăţite de indecenţă şi de imoralitate – şi îşi lipiră frunţile măştilor una de alta. Astfel, în tăcere, binecuvîntările din gîndurile celei ce se întorcea erau preluate de cea care pleca mai departe, pentru ca, din mamă în mamă, să ajungă pînă în pragul altarului.

— De ce te-a legat? şuşoti cea în roşu. N-ar fi trebuit, nu cînd sînteţi împreună…

— Nişte nomazi, răspunse Araana, în grabă. Au slăvit frumuseţea fetei şi m-au recunoscut.

— Eşti Araana? întrebă cealaltă, strîngîndu-i și mai tare mîinile.

— Cerule! Ai auzit de mine?!

— Eşti o legendă. Femeia care a păcătuit fără să fie ucisă, care e gravidă cînd ar trebui să fie bunică, care aude voci…

— O singură voce.

— Nu contează. Ai grijă de tine, se zvoneşte că, înainte de a muri, Obah a poruncit ca voi, astea cu vocile, să fiţi duse în Subterane.

— Oloola, iar trăncăneşti?! Mîine comand măşti cu căluş, ca Shalodar! şuieră Nurtor, regretînd că solemnitatea momentului nu-i permitea să-şi pălmuiască concubina, înainte de a începe să strige îndemnul ritual către fiica sa – semn că cele două mame trebuiau să se despartă.

Fără zăbavă, Gaaria şi însoţitorii ei se rînduiră pe banda care porni din nou. Araana, rămasă alături, îi petrecu cu privirea în vreme ce ytzomii însărcinaţi să o înlănţuie i se strecurau din nou sub pelerina amplă, iar ceilalţi nouă făceau cerc în jurul ei, strîngînd în mîini crispate telecomenzile zecilor de ace strălucitoare ascunse în cingătorile lor masive.

Aşa, cu lanţul zăngănindu-i la fiecare pas şi înconjurată de piticii însărcinaţi să o păzească cu orice preţ, Araana porni către casă. Pe jos, căci numai mandalahii puteau pune calea rulantă în mişcare.

— Te rog să te grăbeşti, doamnă, îi ceru, pe ton de poruncă, şeful ytzomilor, dînd cu ochii de şleahta de nomazi – care lungeau pasul, probabil trăgînd nădejde să ajungă în centru oraşului înainte de sfîrşitul ceremoniei.

Văzînd şi ea nomazii, Araana se opri, întrebîndu-se dacă să le ceară sau nu ajutorul. O încercare neizbutită de fugă ar fi putut s-o coste viaţa ei şi a copilului. Sau ar fi putut fi lăsată să nască pentru ca apoi, fiind deja destul de bătrînă ca să nu fie regretată, să fie azvîrlită pe străzi, cu picioarele tăiate.

Pe de altă parte, dacă cele spuse de concubina lui Nurtor erau adevărate – și ar fi putut fi, de multe ori slujnicele purtau repede veştile dintr-un harem în altul şi, cel mai adesea, nu era vorba de născociri, ci de afurisita de realitate – ar fi putut ajunge în Subteranele Altarului chiar în acea zi şi Sapor nu ar fi reuşit să o scoată de acolo, oricît de mult ar fi dorit să o facă.

— Mişcă-te, doamnă! ţipă mai-marele piticilor. Stăpînul ne va pedepsi pe toţi dacă nu ajungem în turn cît mai curînd cu putinţă!

Dar Araana nu se urni. Puterile Cereşti îi ofereau şansa de a se refugia în mijlocul nomazilor, iar ea nu se putea hotărî să o facă. Avea nevoie de o povaţă, dar, de cînd pusese asupra fătului mîna Aloorei, vocea se încăpăţîna să tacă…


[1] Nesru = unitate de măsură pentru lungimi, egală cu 1,11 metri

6 comentarii

Leave a reply

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also Comments Feed via RSS.

Be nice. Keep it clean. Stay on topic. No spam.

Argos – Science Fiction & Fantasy 



revista poate fi cumpărată de pe:





Archive