Home » proză

Alexandra Medaru • ReÎnnoirea

1

 

Răsfoiam unul dintre volumele oculte ce conținea datini și legi străvechi, rostite de Angor Tra la crearea lumii și respectate de mai toate nomiratele de la soare-răsare. În timp ce dădeam o nouă pagină, s-a auzit gongul vestind începerea antrenamentelor. Superiorul ne chema în curtea cea mare unde urma să îmi fac exercițiile obișnuite alături de unii dintre cei mai temuți luptători ai nomiratelor răsăritene.

M-am schimbat în echipamentul de antrenament și m-am grăbit spre curte. Ajuns acolo, mi-am ocupat locul obișnuit în rîndul șirului de luptători. În acel cadran Superiorul m-a ales să lupt primul, stabilind ca adversar să-mi fie un bărbat venit din ținuturile sudice ale Gilhadiei. Ne-a ordonat să trecem în arena de luptă și ne-a dat semnalul de începere.

Adversarul a sărit la atac. Venea spre mine ținînd toporul în mîna dreaptă și scutul în cea stîngă. Am ridicat spada și m-am îndreptat spre el, pregătit la rîndul meu. A atacat cu o lovitură prin stînga, pe care am parat-o cu scutul, iar eu am revenit cu un atac spre piciorul adversarului, însă n-am reușit să-l ating. Bărbatul a dat noi lovituri puternice, pe care m-am chinuit să le evit cu ajutorul scutului. Una dintre ele mi-a rupt scutul în două și m-am văzut nevoit să-l arunc la pămînt, rămînînd descoperit în fața atacurilor sale. Citeam satisfacția pe chipul său și nu-mi plăcea că mă lăsase fără apărare așa de repede, dar am forțat în continuare încercînd să-l atac prin dreapta. Bărbatul a pus scutul între noi și s-a retras cîțiva pași. Reușind să își găsească echilibrul, a vrut să mă izbească cu toporul, dar l-am blocat cu spada. Amîndoi împingeam cu tărie și armele se încleștaseră într-o sforțare supraomenească, lăsîndu-ne la voia zeilor. Toporul i-a zburat din mînă. Se apăra doar cu scutul, fugind de loviturile mele, cînd Superiorul a dat semnalul de întrerupere a luptei.

— Suficient! a strigat. Adal, te declar învingător prin dezarmare.

Am trecut înapoi în rîndul din care făceam parte lăsînd alți luptători să pornească o nouă confruntare. Antrenamentele au continuat pînă spre sfîrșitul cadranului. După încheierea lor, am mers la cină. Am luat loc la masa destinată fiilor de nomiri și m-am desfătat cu feluri de mîncare dintre cele mai variate. În timp ce stăteam la o vorbă cu restul adunăturii despre modul în care decurseseră luptele de antrenament, Superiorul mi-a lăudat progresele înregistrate, dar mi-a spus că încă mai aveam de învățat pînă aveam să ajung la nivelul celor mai buni. Nu era încă mulțumit, căci îmi pierdusem prea repede scutul în fața gilhadului și-mi cerea să-mi exersez mai mult apărarea. I-am promis că îi voi asculta sfaturile, apoi m-am întors la mîncarea aburindă ce stătea înaintea mea și la glumele pe care le făceam cu restul adunăturii de luptători.

Cînd s-a terminat cina, fiecare luptător s-a îndreptat spre camera ce îi fusese destinată în cadrul Căminului. Am intrat în dormitor și m-am așezat pe pat cu gîndurile rătăcind spre monotonia timpului petrecut în Cămin, care presupunea învățăminte și antrenamente, datorii ale unui fiu de nomir, care mă țineau departe de Kumoria ce-mi bîntuia gîndurile în clipele de singurătate. Am vrut să iau Cartea Sacră a Vieții și a Morții, scriere pe care îmi plăcea să o recitesc, căci cuprindea în paginile ei toate perceptele luminoase după care învățasem să mă ghidez în viață, cînd mi-am dat seama că de dincolo de fereastră eram privit de un corb. Ochii lui păreau să ascundă un secret teribil. Am simțit imediat că se petrecuse ceva grav, pentru că nu mai primisem vești de acasă de mult timp și un tremur interior îmi șoptise în ultimele cadrane sosirea unor știri înfiorătoare. M-am ridicat și m-am apropiat de geam. L-am deschis, permițînd păsării negre să pătrundă în încăperea care-mi fusese dată cînd mă alăturasem Căminului. Corbul a trecut de prag încet, ținîndu-mă în suspans. L-am prins în brațe și am dezlegat funda strînsă de piciorul drept cu un mesaj. Am desfăcut sigiliul însemnat cu emblema nomiratului, un draiykon luminat de marele ochi al lui Angor Tra, și am început să citesc.

Wiel Abgail, sfătuitorul cetății, mă înștiința că întreg nomiratul Kumoriei fusese atacat. Oștirile nu reușeau să facă față asaltului stîrnit de gorhazii barbari, semi-umani, sosiți să prade tărîmurile noastre. Era nevoie de ajutorul meu pentru apărarea cetății, astfel că Wiel mă informa că avea să vină după mine cerîndu-mi să ne întîlnim la moara părăsită de dincolo de Morobiel, satul de la hotarele Gilhadiei.

Am căutat data de pe pergament. Scrisoarea fusese trimisă în urmă cu paisprezece cadrane, ceea ce însemna că Wiel avea să sosească în curînd. Venise vremea să fac pregătirile necesare pentru plecare. M-am înfățișat Superiorului și i-am povestit ce aflasem.

— Kumoria este sub asediu, astfel că vă cer permisiunea de a pleca spre casă, i-am spus.

— Ți-o acord cu toată inima, mi-a confirmat Superiorul. Însă am o rugăminte…

— Anume?

— Cînd furtuna se va liniști, întoarce-te să îți termini antrenamentele.

— Voi veni înapoi, i-am promis.

Ne-am despărțit cu o îmbrățișare strînsă. Îmi fusese ca un tată de cînd mă alăturasem grupării sale.

Mi-am pregătit calul și desagii. Două ace de cadran mai tîrziu goneam pe armăsarul zvelt, primit cu o Înnoire în urmă, pe cînd o prinsesem pe cea de-a optsprezecea, dorind doar să ajung la întîlnirea cu Wiel și să aflu pe larg ce se întîmplase. În goana mea, peisajul se pierduse, lumea parcă dispăruse, iar timpul fugea în feluri necunoscute.

Curînd Morobiel mi-a răsărit în cale. Am decis să străbat așezarea sumbră pentru a scurta din călătoria spre punctul de întîlnire, cu toate că știam că satul era plin de borfași, de la hoți la cei mai mîrșavi ucigași. Aceștia se ascundeau de patrulele Gărzilor Albastre trimise în teritoriu pentru a culege nelegiuiții și a-i trimite curților de judecată. Satul păstra tăcerea asupra lor în schimbul Pavezei – niciun fir de păr al localnicilor să nu fie atins – și unor solvi pătați de fărădelegi și sînge. Aranjamentul se dovedise fericit pentru toate părțile.

Știam că riscurile aveau să fie pe măsură dacă intram în Morobiel ca fiu de nomir. Delincvenții n-aveau la inimă familiile conducătoare din acele zone. Înainte de a pătrunde în sat, am descălecat, mi-am scos emblemele și am ascuns armele, preferînd să las capul în pămînt și să mă dau drept călător spre Marele Oraș Ang’Torath, loc sacru de rugăciune, unde urma să aibă loc adunarea religioasă închinată Înnoirii, sperînd să nu fiu recunoscut.

Am străbătut ulițele trăgînd calul după mine printre colibe de lemn ce abia rezistau în picioare. Oriunde priveai, locul reunea tot soiul de nemernici. Bețivii își făceau veacul la margine de drum bălăbănindu-se și scuipînd printre dinți vorbe neînțelese. În crîșmele improvizate din stradă, la mese de lemn se adunaseră ticăloșii aruncînd priviri suspecte și gata oricînd de o bătaie dacă situația ar fi cerut-o. Acestora li se adăugau tîrfele care te întîmpinau pe ici, pe colo dacă erai doritor. Le-am refuzat pe fiecare în parte și mi-am continuat drumul pînă am ajuns în dreptul unei tarabe unde o fată te îndemna să bei un pahar de moroniyen, băutura specifică acelei regiuni, de care auzisem vorbindu-se atîtea. Mi-era sete, astfel că m-am oprit și i-am cerut o halbă. Am legat calul de parul de lemn de lîngă tarabă, iar fata a dispărut în spatele cortului și s-a întors cu halba plină.

— Sper să placă la domnu’, a zis cu o voce tremurîndă.

Cunoștea fiecare bărbat din satul blestemat în care era nevoită să își ducă existența și se temea ca nu cumva să nu-mi fie pe plac, crezîndu-mă probabil un altul de-ai celor care împînzeau acele locuri. Am luat o gură din băutura cu gust de măr, care s-a scurs pe gît arzîndu-mă.

— E numai bună, i-am spus, în timp ce căutam un solv în punga cu bani.

I l-am întins și ea l-a prins mulțumindu-mi. Am mai luat o gură din halbă și, cum beam, am observat adunarea de nelegiuiți strînși pe partea cealaltă a drumului. Cinci dintre ticăloși au pornit spre mine. Probabil mi-i pusesem în cap într-un fel sau altul pe care nu puteam să mi-l explic, pentru că încercasem să fiu atent la fiecare pas. Cînd au ajuns în dreptul meu, unul înalt, masiv și spîn, jucîndu-se cu un pumnal în mînă, a cuvîntat:

— Nu te-am mai văzut pe aici… Ce treburi te aduc în Morobiel? m-a întrebat pe un ton dur.

— Sînt în trecere spre Ang’Torath. Mă duc la sărbătoarea Înnoirii, i-am răspuns, păstrîndu-mi calmul.

— Un peregrin, va să zică…

S-a întors către șleahta care-l însoțea, revenind rapid către mine.

— Numai că Ang’Torath e spre ieșirea de la soare-apune… Puți a rahat! mi-a spus privindu-mă cu ochi demonici, gata să mă tragă în bezna lor.

A pregătit pumnalul de atac, iar ceilalți indivizi rămași în spate s-au apropiat cu armele la vedere. Mi-am căutat, la rîndul meu, arma ascunsă sub pieptar, îndreptînd-o spre cei cinci atacatori. Stăteam față în față cu clica de mișei, gata de luptă.

Spînul s-a apropiat, iar cei patru ne-au înconjurat. Ne-am prins într-o luptă pe viață și pe moarte, fiecare încercînd să-l atace pe celălalt cu pumnalul. Mă chinuiam să-l ating, dar, în același timp, trebuia să fiu atent la loviturile care veneau spre mine și de la cei patru care-mi vizau spatele. Spînul a vrut să-mi aplice o lovitură în partea stîngă a pieptului, dar m-am tras la timp, evitîndu-l. Se uita la mine cu privirea-i haină și gura îi arunca zîmbete viclene, descoperind dinții negri. La rîndul meu, am vrut să-l lovesc în brațul drept, dar n-am reușit să-i aplic nici măcar o zgîrietură. În schimb, spînul a venit spre mine mai hotărît și cu siguranță de data asta mi-ar fi tăiat pîntecele, dacă atenția nu i-ar fi fost distrasă.

— Gărzile! s-a auzit deodată strigătul unui om de pe cealaltă parte a drumului.

Spînul m-a privit furios și s-a făcut nevăzut alături de ceilalți patru, căci semnalul vestise un raid al Gărzilor Albastre. Mi-am dezlegat armăsarul, tulburat de vîltoarea cu care Albaștrii își făcuseră apariția, chinuindu-mă să-l încalec. În cele din urmă, l-am strunit și ne-am furișat prin zarva din sat, pornind în căutarea locului de întîlnire.

În scrisoare, Wiel Abgail îmi spunea că trebuie să trec de Morobiel și să ajung la moara părăsită, aflată pe tărîmurile Gilhadiei înainte de intrarea în Yimiria. N-a fost dificil să dau de hardughia de lemn trecută prin vitregia timpului. Am oprit înaintea ei și mi-am legat calul în spatele construcției, pentru ca apoi să-l caut pe Wiel. Bănuiam că se ascunsese în apropierea ei, astfel că am pornit spre hambarele dindărătul morii. L-am verificat pe primul, dar nu era nicio urmă de sfătuitor. M-am îndreptat spre cel de-al doilea. Cînd mă pregăteam să pătrund în el, l-am auzit în urma mea:

— Stăpîne, mă bucur să vă revăd!

Am fost bucuros să-l descopăr încă puternic, în ciuda bărbii albe, stufoase, care, ajungîndu-i pînă la centură, îi acoperea aproape în întregime cămașa de aceeași culoare și vesta verde cu încrustații aurii. L-am prins în brațe pe vechiul meu profesor de care îmi fusese dor, apoi am sugerat să pornim la drum însă Wiel a spus că ar fi mai bine să așteptăm sosirea zorilor pentru a odihni armăsarii și ne-am decis să înnoptăm la moara de lemn.

Ne-am ascuns cu tot cu cai într-unul dintre hambare și am luat prima masă împreună după două Înnoiri trecute de cînd părăsisem Kumoria pentru pregătirea tradițională în Căminul gilhad. Stînd alături de bătrînul sfătuitor, am căutat să aflu ce se petrecuse în nomiratul meu.

— Cum se găsesc nomirii? l-am întrebat îngrijorat.

— Înălțimile lor sînt tefere, stăpîne, însă invadatorii sînt peste tot și au distrus teritoriile noastre.

— Cetatea?

— Kumoria e a noastră, stăpîne, dar ne chinuim să facem față atacurilor. Jur Bekonen e la conducerea armatelor și face tot ce poate pentru ca orașul-cetate să stea în picioare.

Îmi luase o piatră de pe inimă cînd îmi spusese că nomirii erau în viață și că orașul-cetate încă rezista atacurilor, însă faptul că prim-protectorul, preferatul nomirului, se afla în mijlocul bătăliei, pe cînd eu mă aflam la mare distanță de Kumoria, nu-mi convenea defel.

— Spune-mi, Wiel, cum au început atacurile?

— Să fi trecut 60 de cadrane de atunci sau poate mai mult… N-are importanță, e drept. Gorhazii au venit dinspre nomiratele de la soare-apune. N-au lăsat în urma lor decît distrugere pe acolo pe unde au trecut și nimic nu se mai aude dinspre nomiratele pe care le-au călcat.

— Dar ce vor?

— S-ar zice că sclavi și aur, stăpîne. Însă tare mi-e teamă că, de fapt, găsesc o plăcere teribilă în ucidere și că totul e pentru amuzament.

— Ați încercat să chemați întăriri?

— Le-am scris vecinilor să ne vină în ajutor, dar niciun nomir nu vrea să audă de asta, căci se tem că furia gorhazilor se va abate și asupra lor. Demonii au semănat moarte și durere peste tot pe unde au trecut. Și de-ar fi numai asta… Oamenilor le e frică de ei, căci se închină zeilor întunecați.

— Un fel de demoni semi-umani, am zis ca pentru mine.

— Întocmai, stăpîne. Și luptă cu o forță nemaiîntîlnită. Îi vom putea învinge doar dacă zeii ne vor sta aproape.

— Ne vor sta, Wiel, sînt sigur! i-am spus, însă bătrînul nu părea la fel de convins ca mine.

— Vom vedea ce va fi de făcut cînd vom ajunge în Kumoria, a zis Wiel. Pînă atunci să trecem de drumul spre casă.

— M-am gîndit la călătoria noastră și vom evita Yimiria ca întotdeauna. Nu vreau să străbatem tărîmurile groazei.

— Stăpîne, eu am venit pe calea obișnuită și am pierdut mult timp. Drumul e la fel de plin de pericole, căci dușmani sînt peste tot.

— Așa e, Wiel, inamici sînt peste tot pe aceste tărîmuri, dar nicăieri nu e ca în Yimiria cea neumblată…

— Aș sugera ca de data aceasta să nu ne încurcăm de legendele rostite de bețivi prin hanuri. Trebuie să ajungem degrabă în Kumoria și e cea mai scurtă cale.

Am stat în cumpănă, gîndindu-mă la poveștile ce spuneau că nimeni nu reușise să străbată tărîmurile Yimiriei. Erau Înnoiri bune de cînd nu se mai auzise de călătorii prin tărîmurile groazei yimire, căci se zicea că în acele meleaguri au loc jocuri crude ale zeilor întunecați asupra muritorilor care se aventurează pe ele. Totuși, Kumoria avea nevoie de sprijinul nostru, astfel că am decis să îl ascult pe vechiul meu profesor. Oricare avea să ne fie soarta, zeii aveau să ne știe numele.

Dimineața următoare, am îmboldit caii și ne-am avîntat în pustietatea Yimiriei unde nici animalele nu îndrăzneau să își facă apariția, poate doar unele specii necrofage. Focurile lui Angor Tra secaseră orice urmă de viață pe acele meleaguri. Un pămînt roșu, sterp și necuprins se întindea înaintea noastră ca o mare ce șoptește că ai să mori dacă te îndepărtezi de mal. Aveam la noi hrană pentru zece cadrane, cît urma să dureze călătoria, însă după douăsprezece cadrane nu reușiserăm să ieșim din tărîmurile Yimiriei, mîncarea se terminase, iar Kumoria începuse să pară o nălucă imposibil de atins. Zeii întunecați se jucau cu noi, făcîndu-ne să ne rotim în cercuri sau să mergem aiurea, și pierduserăm orice noțiune asupra locului în care ne aflam.

În al paisprezecelea cadran, vîntul îmi șoptea că am eșuat. Amețeam sub razele orbitoare ale marelui ochi al lui Angor Tra, uriaș, nemărginit ca meleagul în care rătăceam, arzînd ca un fier încins pe tîmplele noastre. Gîndurile mă năpădeau și mă trăgeau în abisurile lor. Oricît am fi încercat să ajungem la celălalt capăt al tărîmului în care ne afundaserăm, nu era cu putință, căci refuza să apară, rîzîndu-ne în față, sporind frămîntările ce se transformau în gînduri negre, invocînd moartea.

Am căutat plosca cu apă voind să mă răcoresc. Era ușoară ca un fulg. Cînd am dat-o pe gît, au curs cîteva picături, ultimele de la fundul butelcii. Se dusese și apa. L-am întrebat pe Wiel dacă mai avea de băut. Mi-a spus că apa i se terminase la ultima oprire, și asta fusese cu ace de cadran bune în urmă. Chipul îi era tras, dar nu se plînsese nicio clipă. Am continuat să înaintăm sub arșița lui Angor Tra trecînd pe lîngă hoituri de animale, căzute pe pămîntul ars, roase de vulturi și de hicali.

Noaptea a venit ca o speranță deșartă. Ne iluzionaserăm că pînă în zori aveam să fim la porțile Kumoriei, în spatele cărora vechiul castel se înălța ca un gardian al tuturor locuitorilor săi. Visasem că jocul zeilor întunecați avea să ia sfîrșit, dar căldura continuase și pe timp de noapte, iar setea și oboseala ne erau inamici.

În dimineața următoare calul sfătuitorului s-a prăbușit la pămînt. L-am înjunghiat și i-am băut sîngele sărat. Nimic nu avusese un gust mai bun ca lichidul cleios, care ne-a înroșit gurile și ne-a dat alte ace de trai. Am tăiat o halcă de carne din burta armăsarului și am luat-o cu noi. Rămăseserăm doi oameni pe un cal și ne rugam zeilor luminoși să ne scape din hăul în care ne vîrîserăm, dar rugile ne erau în zadar.

La puțină vreme s-a dus și armăsarul meu. S-a scuturat sub noi și picioarele i s-au lăsat moi. Am descălecat degrabă, iar calul a aruncat un ultim nechezat și s-a prăbușit la pămînt. Am văzut viața scurgîndu-se din acea vietate care-mi fusese prieten de călătorii. M-am ridicat de la pămînt și am pornit înainte. Wiel a rămas în urmă. Îl auzeam înfruptîndu-se cu sîngele calului așa cum făcuserăm cu cel al armăsarului său, dar mi-era imposibil să mă întorc și să beau vinul roșu al animalului care mă purtase în spinarea lui și pe care-l văzusem murind sub ochii mei.

După o vreme, Wiel s-a apropiat cu pași mici. Ne-am continuat drumul în liniște. Era o tăcere tulburătoare, dar niciunul dintre noi nu îndrăznea să o rupă, înțelegînd greutatea și semnificația ei.

Îmi simțeam picioarele cedînd, voința murind și mă consolasem că aveam să ne găsim sfîrșitul în acel ținut blestemat. În cele din urmă, am cedat.

— A sosit momentul să ne oprim, i-am spus sfătuitorului.

— Stăpîne, trebuie să înaintăm.

Vocea îi era sigură, însă se vedea că face eforturi mari să meargă. Era la fel de obosit ca mine.

— Încotro?

I-am arătat întinderea copleșitoare a pămîntului care pusese stăpînire pe noi la vrerea zeilor întunecați.

— Nici nu știm unde sîntem.

— Trebuie să încercăm, stăpîne. Oamenii se bizuie pe noi.

Pe fața lui se citeau chinurile, însă sfătuitorul nu voia să cedeze. Cunoscîndu-l, am priceput că voia să ajungă cu orice preț înapoi în iubita lui Kumorie și că se simțea vinovat pentru decizia de a merge prin tărîmurile groazei.

— Vom face o pauză și apoi vom continua drumul spre Kumoria, i-am spus.

— Să mergem, stăpîne, și ne vom opri mai tîrziu.

M-am așezat pe pămîntul cald, iar, într-un final, în ciuda protestelor, Wiel a cedat și a luat loc lîngă mine. Am început să depănăm povești, întîmplări ce avuseseră loc în timpul pe care îl petrecuserăm despărțiți. Încercam să ne păcălim unul pe altul, spunînd că în zori aveam să fim la porțile Kumoriei. De fapt, ne mințeam ca să ne facem moartea mai ușoară, să o așteptăm ca pe un eveniment ce te ia prin surprindere așa cum ar trebui să fie. În cele din urmă, Wiel a adormit și eu am rămas cu ochii ațintiți spre cer. Era prima noapte în care mă uitam la plasa scăpărătoare a celui de-al treilea ochi. Luminile Tulei Tla, zeiță a iubirii și soață a lui Angor Tra, Draiykonul puternic și celelalte sclipiri din întuneric rosteau cîntece de somn și-mi șopteau că nu aveam să mai ajungem acasă. Zeii își făcuseră jocurile. Încet, încet am închis și eu ochii și m-am afundat în visul etern.

 

2

 

M-am trezit pe o saltea de paie, într-un car de lemn acoperit. Wiel stătea în dreapta mea, veghindu-mă.

— Stăpîne, cum te găsești? m-a întrebat vădit îngrijorat.

Mă simțeam slăbit, dar nu voiam să-i sporesc îngrijorarea bătrînului sfătuitor, care îmi stătuse la căpătîi de numeroase ori în copilărie, astfel că i-am spus că mă găseam cum nu se poate mai bine. Apoi l-am rugat să îmi spună unde ne aflam.

— Sîntem în drum spre Kumoria, stăpîne, dincolo de tărîmurile groazei. Călătorim cu un convoi al Gărzilor Albastre, format din foști mercenari, care trecea întîmplător pe la marginea meleagurilor groazei, în apropierea căreia ne aflam cînd ne-au găsit. Dacă n-ar fi fost ei, probabil am fi fost morți…

— Le-ai spus cine sîntem?

— Niciun cuvînt, stăpîne.

— Ești sigur? l-am întrebat pe un ton cu care nu era obișnuit.

Cunoșteam înțelepciunea sfătuitorului, dar voiam să fiu sigur că nu am dat de o nouă primejdie, căci nu ne puteam încrede în nimeni, nici măcar în Gărzile Albastre, și mai ales dacă era vorba de mercenari.

— Pe Vudor Tra! Nu aș spune nimic care să te pună în pericol, stăpîne.

Wiel îmi confirmase că nu aveam pentru ce să îmi fac griji în ceea ce-l privea; loialitatea sfătuitorului față de familia nomireică și dorința lui de a o proteja erau perceptele după care se ghida, și ele nu dispăruseră în vremea în care fusesem plecat din Kumoria.

— Dar ce le-ai zis?

— Doar că vrem să ajungem în Kumoria și că am rătăcit drumul. Apoi m-am prefăcut slăbit și am cerut să mă lase să mă odihnesc.

— Ai făcut bine, Wiel. Pînă ajungem în Kumoria ne vom stîlci numele și ne vom da drept oameni de rînd. Dacă te întreabă careva, îți sînt nepot și am fost plecați în Gilhadia pentru comerț. Ne-am pierdut agoniseala în tărîmurile groazei unde ne-am refugiat din calea legrilor. Ne-am înțeles?

— Desigur, stăpîne, mi-a răspuns.

— Și, de acum înainte, acest „stăpîne” să dispară. Ne vom schimba vorba și ne vom asemăna lor.

— Așa vom face, a confirmat Wiel care pricepuse de la început că nu era de glumă.

Am parcurs apoi o bună bucată din drum alături de convoiul Gărzilor Albastre, alcătuit din zece bărbați, foști mercenari transformați în propovăduitori ai justiției. Le-am înșiruit povestea stabilită înainte și ei ne-au spus-o pe a lor. Renunțaseră la viața de mercenar pentru o soldă fixă, însă păstraseră toate rigorile mercenariatului. N-aveau religie, idoli sau prieteni, doar brațe puternice puse în slujba prinderii răufăcătorilor și aducerii lor în fața curților de judecată. Încropiseră o adunătură de bărbați singuri sau care își pierduseră familiile în războaie, iar acum căutau răzbunarea în uciderea inamicului. Ar fi vrut să-l căsăpească pe acel nemernic care le răpise ce avuseseră mai scump pe lume, dar în lipsa lui sîngele ajungea, chiar dacă era vorba de sîngele unui nelegiuit oarecare.

În zori, cînd cerul se scălda în nuanțe roșiatice, am dat de hotarele Kumoriei. Ajunseserăm acasă, dar locurile drage nu mai arătau cum le știam. Acolo unde cîndva crescuseră copaci, acum nu mai erau decît trunchiuri arse. Unde fuseseră case, zăceau ruine, printre care răsăreau obiectele ce ocupaseră fiecare odaie. În locul grădinilor, erau maldăre de trunchiuri ciuntite. Sălașul de la marginea nomiratului se prefăcuse într-o așezare fantomatică, supurînd de întuneric și nimicnicie.

Cum înaintam în inima nomiratului, locurile deveneau și mai macabre. Erau pustiu și deșertăciune oriunde priveai. Sate arse, sate distruse pe jumătate, sate rase de pe fața pămîntului. Frumusețea Kumoriei se preschimbase într-o urîțenie mai hidoasă decît cea mai cruntă arătare a pădurilor. Privind toate acele rămășițe, am înțeles că gorhazii erau niște demoni veniți să aducă nimicul în nomiratul nostru și tot ce îmi doream era să ajung acasă și să îi trec prin tăișul spadei mele.

La Volorath, Albaștrii ne-au înștiințat că e timpul să ne despărțim. Văzînd Kumoria, pricepuseră că raidul lor prin acest nomirat era în van. Dacă fuseseră infractori prin aceste meleaguri, ziceau ei, cu siguranță invadatorii îi uciseseră pe toți. De aceea au decis să o apuce spre nomiratul de la miază-noapte, în căutarea unor capete bune de dat judecătorilor. Ne-au sfătuit să facem cale întoarsă dacă voiam să rămînem în viață, căci foștii mercenari pricepuseră că forțe superioare oamenilor obișnuiți puseseră stăpînire pe tărîmurile Kumoriei, dar nu i-am ascultat și ne-am continuat drumul spre orașul-cetate.

Am rămas cu Wiel – doi bărbați într-o călătorie fără speranță – și am avansat pe drumurile sumbre, ce îmi strîngeau măruntaiele ghemotoc, întrebîndu-mă dacă mai erau kumori în viață și ce mai rămăsese din castelul de piatră din inima nomiratului unde rîul curgea printre pămînturile verzi de la marginea pădurilor.

Drumul se îngusta începînd să șerpuiască spre valea rîului, urmînd să ne ducă spre casă. La marginea lui mai stătea cîte un par, pe care fusese țintuit vreun răzvrătit ce se opusese invadatorilor, iar aceștia demonstraseră că numai un descreierat s-ar fi pus cu ei. Mîinile morților fuseseră ridicate deasupra capetelor și bătute cu nituri de lemnul dur. Ochii le fuseseră smulși, iar vintrele le fuseseră scoase afară, curgînd prelung spre picioare.

Spre înserat am dat de orașul nomireic. Marea cetate a Kumoriei se ridica înaintea noastră nu ca un loc glorios, cum fusese odată, ci ca o construcție monstruoasă, încă stînd în picioare. O parte din zidurile de apărare fuseseră distruse în zonele superioare, dar piatra dură rezistase în fața dușmanilor care nu reușiseră să pătrundă în fortificație. Barbarii își făcuseră tabăra la o distanță mică de cetate și pentru moment opriseră atacul. Nu am reușit, în schimb, să disting apărătorii Kumoriei, retrași probabil în interiorul fortificației.

Am decis să ne strecurăm în citadelă în ciuda pericolului. Aveam să folosim o galerie ascunsă din pivnițele castelului, a cărei ieșire dădea spre valea rîului. Am coborît la baza apei și am mers de-a lungul albiei, contra curentului care șiroia bezmetic pe lîngă noi, încercînd să nu atragem atenția asupra noastră.

Curînd am dat de locul în care se afla intrarea secretă spre castel. La nici douăzeci de lungimi de cal depărtare, un invadator imens, arătînd ca un taur într-o arenă de lupte, se ușura în apa învolburată. Vedeam pentru prima dată asemenea creatură ciudată. Corpul îi era hibrid, cu piept de femeie, dar mîini și picioare de bărbat. Figura îi era masculină, în locul urechilor avea coarne de taur, răsărind prin coiful argintiu, iar la spate îi atîrna o coadă lungă pînă la jumătatea picioarelor. Ce uimea în toată această creatură era starea sa hermafrodită, ceea ce însemna că făcea parte din tagma acelor popoare semi-umane ce se autosatisfăceau și care ar fi fost create de un zeu al întunericului ca o glumă la adresa lui Angor Tra și celor ce se închinau lui. Cînd a terminat, s-a întors după barosul uriaș, lăsat alături, cu care ar fi putut sfărîma cu ușurință țeasta oricărui bărbat dornic să i se opună. Nu mă puteam lupta singur cu namila din fața mea.

— Trebuie să îi ieși în cale, i-am zis lui Wiel.

Bătrînul sfătuitor n-a comentat în niciun chip. A ieșit din locul în care ne ascundeam și i-a atras atenția. Creatura s-a îndreptat spre el, ridicînd barosul, gata să îl spulbere pe bătrînul care fusese la viața lui un luptător priceput. Cînd namila a vrut să izbească, am sărit asupra lui, împungîndu-i spada în spate cu o furie inimaginabilă. Nici n-a știut ce l-a lovit. L-am împins în cursul rîului, iar apa s-a înroșit purtîndu-l pe aripile ei. În timp ce se pierdea în zare, am trăit o satisfacție cumplită, căci ucisesem pe unul dintre cei care-mi măcinaseră nomiratul.

Am pătruns în tunelul strîmt și lipsit de lumină, de sub stîncile acoperite de ierburi, din valea rîului. Duhnea a scîrnăvie, iar șobolanii fojgăiau pe la picioarele noastre. Am înaintat în ciuda prezenței lor, dorind doar să ajungem la suprafață.

După numeroase răscruci și bifurcări, am descoperit scările. Se întindeau înaintea noastră ca o promisiune a vieții veșnice în templul luminos al lui Angor Tra. Le-am urcat grăbiți. Am ieșit în apropiere de fîntîna rotundă cu grilaj metalic, aducătoare de apă de la rîu, în piața fortăreței. Acolo am remarcat ceva ciudat. Nu se vedea nici urmă de om în piața care era plină de obicei. Nu erau oameni nici pe străzile micuțe, iar gărzile lipseau de la posturile lor. Parcă îi înghițise pămîntul.

Am urcat la nivelurile superioare ale orașului-cetate spre construcția fortificată. Clădirea pe trei etaje, cu patru turnuri identice își păstrase semeția în ciuda asaltului. Părea să șoptească prin aer că încă mai putem învinge și m-am încăpățînat să îi dau ascultare. Aveam să cîștigăm sau să ne dăm viața pentru Kumoria.

Porțile castelului fuseseră deschise. O mare de oameni umpluse vestibulul uriaș prin care alergam, nu demult, cu copiii servitorilor. Întreg norodul se adunase între zidurile de cărămidă – nobili, ostași, slugi, oameni de rînd, locuitori demni ai Kumoriei. Fețele le erau triste, îngîndurate. Figurile le erau plecate. M-am chinuit să îmi fac loc printre ei, dorind să ajung la celălalt capăt al încăperii. Pînă la urmă s-au tras înapoi, recunoscîndu-mă. Atunci am priceput ce se petrecuse. Pe un catafalc stătea întins un cadavru, un trup înveșmîntat într-o rochie de catifea neagră cu o coroană de aur pe cap, avînd deasupra emblema nomiratului. Cea pe care o țineam minte ca fiind o făptură plină de viață și înțeleaptă, care mă alina în clipele de restriște, arătîndu-mi căile luminoase, se transformase într-un corp inert, alb și rece. M-am așezat la căpătîiul ei și i-am sărutat fruntea, dîndu-i onorurile cuvenite. Apoi m-am alăturat nomirului. Privind oamenii care o plîngeau, am priceput că o parte din mine s-a dus cu nomira care murise.

 

3

 

Ne-am îndepărtat de mulțime către sala de consilii, marea încăpere ovală a celor unsprezece jilțuri, în care se reunea consiliul nomiratului format din nomir și consoarta sa, sfătuitorul, Wiel Abgail, și cei opt protectori ai nomiratului. Mergînd pe coridoarele castelului alături de Wiel și de nomir, simțeam o apăsare covîrșitoare.

— Cînd s-a întîmplat? am întrebat.

— Cadranul trecut, mi-a răspuns nomirul.

— Cum?

— Gorhazii încercau să dărîme zidurile de apărare, era nevoie de întăriri și s-a decis în consiliu ca nomira să ia parte la luptă.

— De ce ai lăsat-o?

— Consiliul a votat.

— Dacă aș fi fost aici, n-aș fi permis acest lucru.

— Nomira a fost cea care a propus să vină în ajutorul cetății. Știi prea bine că nu s-ar fi dat înapoi de la luptă. Kumorii erau totul pentru ea.

— Ai stat și n-ai făcut nimic, i-am zis, cu toate că știam că nomira se afla adesea printre oamenii de rînd ai Kumoriei, încercînd să le facă viețile mai ușoare.

Am citit în ochii nomirului greutatea reproșului meu.

— Stăpîne…, a încercat să intervină Wiel, dar nomirul l-a oprit.

— Cunoști legile noastre. Sub asediu, kumorii au datoria de a veni în sprijinul cetății. Ce ar fi zis dacă noi, conducătorii, am fi stat ca spectatori? Cum i-aș mai fi putut conduce? m-a întrebat nomirul.

— Întotdeauna datoria! i-am spus.

— Da, fiule, datoria, căci noi nu sîntem dintre cei care au posibilitatea alegerii, ci dintre cei care trebuie să respecte legile. Nomira și-a dat viața pentru Kumoria, și ne-o vom da și noi dacă zeii o vor dori.

Privirea lui ascundea o durere pe care încerca din greu să o mascheze. Voia să pară nepăsător, dar știam în străfundul meu că nomira fusese pentru el consoartă, iubită, unică soție, cu toate că nomirul și-ar mai fi putut lua alte neveste, căci datina îi permitea, și păstrătoare a tuturor tainelor sale. Se însoțiseră cu douăzeci și două de Înnoiri în urmă, pe vremea conflictului cu Yimiria, cînd Kumoria avusese nevoie de un aliat. Fostul nomir găsise sprijin într-unul dintre nomiratele aflate la miază-noapte și promisese ca în schimbul acestuia să-și unească fiul cu una dintre fiicele acelui nomir. Ceremonia de însoțire avusese loc în Marele Templu al orașului-cetate la care participaseră toți kumorii. Nu fusese o alianță din iubire, dar timpul își spusese cuvîntul și cei doi tineri ajunseseră să se iubească unul pe altul mai mult ca alții care se însoțeau din dragoste, dar ale căror sentimente mureau cu trecerea Înnoirilor.

Am ajuns în dreptul marilor uși de fier ce ascundeau sala de consilii unde cei opt protectori ne așteptau. Nomirul a luat loc pe jilțul de aur, care se deosebea de celelalte tronuri identice ca formă, dar din argint. Mi-a făcut semn să mă așez pe scaunul consoartei și l-am ascultat nu ca fiu, ci ca luptător în numele Kumoriei. Apoi a luat cuvîntul.

— În această seară lupta este oprită. M-am întîlnit cu gorhazii și ne-au dat permisiunea să facem ritualurile de înmormîntare, fiind vorba de moartea unui conducător. Singurul motiv pentru care ne-au lăsat să ne strîngem morții și să îi înmormîntăm este acela că printre ei se află și nomira. Gorhazii își venerează capetele nobile ca pe niște zei și nu vor să riște supărarea celor morți, chiar dacă este vorba de un conducător al adversarilor. Ritualurile vor ține șase cadrane, conform obiceiului. După terminarea lor va trebui să le dăm un răspuns dacă vom relua bătălia sau dacă ne vom supune. Cum stăm la nivel de garnizoană?

Nomirul se adresase lui Jur Bekonen, prim-protectorul și conducătorul întregii armate, care apucase treizeci de Înnoiri, ceea ce îl făcea cel mai tînăr fruntaș al oștirilor din întreaga istorie a Kumoriei. Acesta era însoțit de un pui de legru care avea să devină mult mai înalt decît orice bărbat. Crescătorii acestor animale – lei cu pigment și temperament de tigru alb – aveau o doză de nebunie, căci a încerca să ții în frîu un legru ajuns la maturitate era aproape imposibil. Însă tot nomiratul cunoștea vitejia lui Jur Bekonen, care se aruncase de unul singur asupra haitei de hicali ce amenințase convoiul nomireic într-una dintre călătoriile prin nomiratele învecinate. Îi învinsese, salvînd viața nomirilor, și de atunci devenise apropiatul acestora, iar la moartea prim-protectorului, în urmă cu patru Înnoiri, nomirul îl numise fără ezitare în fruntea oștirilor. De atunci Jur Bekonen devenise idolul tuturor tinerilor luptători și un zeu printre femei, care se visau la brațul său. Ajunse acolo, rămîneau doar cu iluzia, căci prim-protectorul era adeptul vieții solitare, dedicate în întregime preceptelor de luptător, avînd o singură iubire – credința față de familia nomireică și de nomirat, astfel că dragostea nu îi ocupa din timp, iar femeile nu erau decît prezențe de scurtă durată.

— Am pierdut trei sferturi din oameni, Înălțimea Voastră, iar împrejurările nu ne permit să-i învingem. Putem duce lupta mai departe însă vom fi ai lor în scurt timp, a spus Jur fără să ezite. Sugerez să ne predăm și să oferim gorhazilor ceea ce ne cer dacă vrem să mai rămînă ceva din orașul nostru.

— Să ne predăm? am pufnit indignat. De cînd sugerează prim-protectorii să încetăm lupta?

— De cînd ne confruntăm cu demonii, a răspuns Jur Bekonen, aruncîndu-mi priviri sfredelitoare. N-ai fost aici să vezi ororile luptei, Înălțimea Ta. Gorhazii sînt ieșiți din abisurile întunecate și mătură pe jos cu oamenii noștri. În scurt timp nu va mai rămîne nimic din Kumoria, așa cum n-a rămas nimic din celelalte zone atacate. Trebuie să le dăm plata.

— Ș-anume? am întrebat.

— Ce a mai rămas din adunarea de luptători, o mie de femei drept roabe și jumătate din visterie.

— Ticăloase cereri, am zis. Ce ne garantează că de îndată ce le vor obține vom fi liberi?

— Nimic. Însă n-avem alternativă, Înălțimea Ta, O nouă bătălie ne va aduce sfîrșitul.

Jur Bekonen nu putea fi mai sigur de atît, însă simțeam că prim-protectorul se dăduse bătut prea devreme.

— Trebuie să luptăm, am zis uitîndu-mă pe rînd la fiecare dintre cei aflați în încăpere.

Niciunul nu părea să fie de acord cu mine. M-am întors către nomir.

— Dacă Jur Bekonen nu vrea să mai lupte, lasă-mă pe mine în fruntea oștirilor, i-am spus. Îi voi trece prin focurile spadei mele pe nenorociți.

Am auzit în spatele meu răbufnirea prim-protectorului.

— Să fie pe înțeles! Nu sînt dintre cei care se dau înapoi de la luptă. Este imposibil să apărăm orașul și să salvăm viețile celor care locuiesc aici, însă dacă vom hotărî să luptăm, voi sta în prima linie alături de oamenii mei, a spus.

— N-aș fi atît de sigur, am replicat nervos.

Văzînd spiritele încinse, Wiel Abgail a intervenit.

— Permiteți-mi să iau cuvîntul, Înălțimea Voastră.

— Vorbește, Wiel! l-a îndemnat nomirul.

— Aș vrea să discutăm despre motivul pentru care l-am adus pe tînărul Adal acasă.

Bătrînul mă luase prin surprindere. Nomirul a încuviințat dintr-o privire.

— Există o cale prin care am putea învinge, dar drumul pe care îl sugerez este anevoios și nu lipsit de pericole, a spus.

— Și care e acela? l-am întrebat pe sfătuitorul care-mi fusese profesor în copilărie.

— O vizită dincolo de păduri, la Ang’Lorlor.

— Necromantul… Ce poate face pentru noi?! am întrebat, cu toate că intuiam răspunsul.

— Ang’Lorlor ne va reînnoi oștirile…

— Bărbatul acela e un nebun care se joacă cu magia neagră și tu vrei să ne unim cu el?! Nu, Wiel, nu pot fi de acord să ne însoțim cu unul care se ascunde dincolo de păduri, sperînd că puterile sale ne vor salva. Mă voi arunca oricînd asupra invadatorilor și îi voi trece prin spada mea, dar nu am cum să fiu de acord cu tine. Ce propui tu e să folosim magia neagră. Știi ce li se întîmplă celor care folosesc magia neagră?

— N-am uitat, a zis bătrînul.

— Vom atrage furia zeilor și nu va mai rămîne nimic din noi.

— Zeii ne-au abandonat… Ang’Lorlor este singura noastră șansă. El poate chema spiritele pentru ca noi să învingem hoardele care ne așteaptă dincolo de ziduri.

Wiel Abgail a arătat spre balconul de unde se zăreau armatele nesfîrșite ale inamicilor. Apoi a continuat:

— Trebuie să mergi la Ang’Lorlor. Ai la dispoziție șase cadrane ca să îl convingi să ne ajute și să-l aduci în cetate pentru a-și înfăptui ritualurile. Te avertizez de pe acum că drumul pînă la el este periculos, căci pădurile ascund fiare și forțe ale întunericului. Îmi pare rău, dar nu văd altă cale. Datina spune că doar cei cu sînge de nomir îl pot convinge pe necromant. Sînt sigur că vei reuși.

— Nu voi merge! am insistat, uitîndu-mă la nomir.

Dar nomirul spuse:

— Împreună cu Wiel am cumpănit asupra posibilității de care vă vorbește. Într-adevăr, riscurile sînt pe măsură însă, după cum însuși Jur a spus, nu avem cum să continuăm lupta, nu pentru o perioadă îndelungată, cel puțin. Astfel că doresc să supun votului propunerea lui Wiel de a-l aduce pe necromant în orașul nostru.

— În calitate de viitor nomir cred că am ceva de spus, am insistat, cu toate că știam că părerea mea valora puțin față de sfaturile lui Wiel și, mai ales, al lui Jur, cel în fața căruia pierdeam de fiecare dată, căci nomirul avea o afecțiune deosebită pentru prim-protector, pe care îl vedea ca pe un fiu.

— Vei merge la Ang’Lorlor, dacă se va hotărî astfel. Sînteți de acord să votăm această propunere?

Protectorii au fost de acord și nici n-ar fi putut fi altfel, căci propunerile nomirului erau literă de lege.

— Să votăm! a zis nomirul.

Voturile s-au rostit rînd pe rînd. Da, nu, da, da, nu. Au curs învălmășite și nu le-am putut ține șirul. Wiel Abgail a anunțat rezultatul:

— Vei merge dincolo de păduri să-l aduci pe Ang’Lorlor.

I-am privit nemulțumit, căci aleseseră o cale neumblată de Kumoria, care se închina lui Angor Tra. Părea că vechile crezuri căzuseră și că, la fel ca dușmanii noștri, ne vindeam puterilor întunecate. Zeii aveau să își strige furia.

S-a hotărît să plec de îndată. Trebuia să fiu înapoi înainte de încetarea armistițiului, cînd lupta avea să se dea, iar Kumoria avea să fie învinsă dacă Ang’Lorlor avea să ne refuze ajutorul. Consiliul s-a destrămat și eu am ieșit pe coridor fără să privesc în urma mea, știind că legile îmi cereau să mă supun. Sfătuitorul a venit după mine.

— Îți voi aduce din vistierie harta cu ruta către vrăjitor, stăpîne.

— Te voi aștepta în curtea cetății, i-am spus.

Sfătuitorul s-a îndepărtat și eu am părăsit castelul ieșind în marea curte a palatului nomireic. Ritualurile pentru funeralii începuseră și ruguri fumegînde fuseseră ridicate de-a lungul curții. Oamenii se strînseseră în jurul focurilor ce-l chemau pe Angor Tra din ceruri pentru a-și da binecuvîntarea asupra trecerii în lumea spiritelor. Răspunsul lui avea să vină abia în cel de-al șaselea cadran al riturilor, cînd aveam să știm unde urma să zacă sufletele celor morți în funcție de vreme. Apariția marelui ochi avea să însemne că sufletele aleargă prin cîmpiile luminii, că cerul înnorat bîntuie pămîntul pînă cînd Angor Tra le va decide soarta, că ploaia se scufundă în abisurile întunericului din care nu vor mai ieși niciodată.

Îi priveam cum dansau în hore nebune, cu cîntece de preamărire pentru zeul nemilos, care le furase copiii și îi dăduse morții. Dansau fără încetare, sperînd că același zeu avea să le arate îndurare în ceasurile de luptă care aveau să mai vină. O bătălie pierdută, chiar și cu asemenea sacrificii, nu însemna înfrîngerea. Cîntau spre zei și sperau ca victoria finală să fie a lor.

Un ac de cadran mai tîrziu, Wiel și-a făcut apariția cu un aer solemn.

— Pregătirile au fost făcute, stăpîne.

Părea îndurerat de neînțelegerea dintre noi, pentru că era întîia oară cînd nu reușeam să ne punem de acord, dar îmi mențineam părerea.

— Aceasta este harta care ascunde drumul către Ang’Lorlor.

Mi-a întins o bucată de pergament pe care am prins-o în mînă și am vîrît-o în pieptar.

— Angor Tra să fie cu tine, stăpîne! mi-a spus bătrînul în timp ce mă îndepărtam.

 

4

 

Am pornit către soare-apune, mergînd prin orașul aflat în doliu, plin de kumori în straie negre ce însoțeau riturile celor șase cadrane. Curînd mă aflam la unul dintre nivelurile inferioare ale cetății, unde eram așteptat de Jur Bekonen, prim-protectorul, alături de care stătea puiul de legru. Doi cai, unul gri și altul roib, erau priponiți de un butuc de lemn aflat înaintea cazărmii locale.

— Wiel m-a anunțat că pregătirile au fost făcute, i-am zis prim-protectorului, pe cînd acesta își mîngîia puiul de legru de parcă ar fi fost o felină obișnuită.

— Putem porni în orice clipă, Înălțimea Ta, mi-a confirmat.

Jur Bekonen avea să mă însoțească prin coridorul secret al cetății ce ducea spre pădurile întunecate.

Se stabilise ca un om să-mi asigure spatele în situația în care vreun dușman s-ar fi aflat în codru, cu toate că șansele erau slabe, căci tunelul avea să ne scoată dincolo de liziera pădurii, spre adîncurile ei. Fusese desemnat prim-protectorul întrucît era cel mai de seamă luptător al nomiratului, capabil să facă față singur luptei cu un asemenea vrăjmaș. Situația nu-mi convenea deloc; să călătoresc alături de vechiul meu adversar nu era decît o corvoadă suplimentară, dar o acceptasem pentru Kumoria.

Am încălecat armăsarii, eu pe cel gri, Jur pe cel roib, și ne-am îndreptat către coridorul ce cobora spre subsolurile cetății. Ne-am afundat prin tunelul pietros, larg, permițînd trecerea pe cal, drum pe care Jur îl lumina cu o torță găsită la intrarea în subsoluri. Apa se scurgea pe pereții de piatră, venind de la canalizarea orașului, aducînd cu ea duhoarea. Din cînd în cînd mai auzeam cîte o pocnitură sub picioarele cailor sau cîte un scrijelit produs de rozătorii din subsoluri.

Am ajuns la o răscruce și prim-protectorul și-a strunit animalul spre tunelul din stînga, iar eu l-am urmat, căci uitasem drumul prin acel coridor pe care nu-l mai parcursesem de Înnoiri bune. Jur a trecut la conducerea grupului, urmat de puiul de legru. Am rămas în urmă lipsit de convingerea că drumul spre necromant avea să ne salveze de inamicii de afară și cu gîndurile îndreptate spre pierderile suferite.

— Nu-l putem aduce pe necromant în orașul nostru, am zis deodată.

Prim-protectorul s-a întors către mine. Flăcările torței îi băteau pe față, producînd un joc de lumini și umbre pe chipul său.

— Consiliul a decis, Înălțimea Ta.

— Consiliul a luat o hotărîre rea ce va atrage furia zeilor. Ați uitat cu toții ce spun cărțile sacre…

— N-am uitat, Înălțimea Ta, dar am jurat să apăr Kumoria cu orice preț. Armata e decimată și dacă aducerea necromantului poate salva nomiratul, atunci sînt dispus să atrag furia zeilor și să fiu azvîrlit în hăurile întunericului.

— Apără Kumoria luptînd ca prim-protector ce ești, și eu îți voi sta alături în luptă. Hai să îi convingem că nu e aceasta calea!

— Îmi pare rău, Înălțimea Ta, dar am jurat să servesc Kumoriei, nomirului și consiliului, iar ceea ce se decide e literă de lege pentru mine. Te voi duce la necromant chiar eu dacă de bunăvoie nu vei merge.

Jur Bekonen era sigur pe el și eram convins că s-ar fi dedat la orice pentru a-și atinge scopul, chiar și la utilizarea forței.

— Știi cu cine vorbești?!

— Desigur, Înălțimea Ta, dar și fiii de nomiri mai uită care le e obligația. Sînt aici să ți-o reamintesc. Trebuie să te supui consiliului, fie că vrei, fie că nu. Îl vei aduce pe necromantul de dincolo de pădurile întunecate.

— Îndrăznești să mă ameninți?

— Îndrăznesc, Înălțimea Ta, mi-a răspuns Jur Bekonen.

A aruncat torța și a sărit de pe armăsar, trăgînd spada specială dintr-un aliaj ușor, pe care prim-protectorul îl ținea secret, nevrînd ca dușmanii să știe formula armei ce-l făcea invincibil.

Răgetul legrului a trecut printre noi, dar niciunul nu părea să-l fi auzit. Calul meu s-a speriat și m-am chinuit să-l potolesc. Armăsarul prim-protectorului era calm, parcă obișnuit cu reacțiile neprevăzute ale legrului. După ce am reușit să-mi calmez animalul, am sărit din șa și m-am năpustit asupra adversarului. Spadele s-au prins într-o încleștare de tăișuri, loveam cînd unul, cînd altul, atacam amîndoi furioși, doar dorind să ne atingem ținta, dar atacurile noastre erau fără succes. Jocul armelor se repeta haotic, însă plin de o încrîncenare nemaiîntîlnită. Cînd privirile ni s-au întîlnit, am sesizat în ochii prim-protectorului aceeași dorință de a învinge pe care o aveam în mine.

Ne-am fi omorît unul pe altul dacă n-am fi fost întrerupți de zgomotul unui călăreț ce se apropia grăbit. Jur Bekonen a lăsat spada jos și eu l-am urmat, întorcîndu-ne amîndoi spre direcția din care venea tropăitul armăsarului. Nomirul a apărut prin tunelul întunecat.

— Am făcut bine să vin, a spus nomirul, care era îmbrăcat într-un costum negru, cel de doliu, arătînd mai impunător ca oricînd.

Glasul său ascundea o nemulțumire vădită, iar ochii îi sticleau a dezamăgire. Îl priveam amîndoi nedemni și rușinați de purtarea noastră, avîndu-l în față pe cel căruia juraserăm să-i servim ca luptători kumori.

— Ce căutați aici, Înălțimea Voastră? a întrebat prim-protectorul.

Nomirul a pufnit.

— Ce caut aici? E de la sine înțeles. Am venit să mă asigur că ajungeți unde v-am trimis și bine am făcut, căci repede v-ați uitat misiunea, exact cum mă așteptam.

— Nu am uitat-o, dar…

Nomirul m-a întrerupt.

— Liniște! a urlat. Vei merge la Ang’Lorlor, așa cum s-a hotărît. Îți cunosc dezaprobarea față de această decizie și îți știu invidia față de prim-protector, dar nu este nici locul, nici momentul pentru asemenea purtări. M-ați dezamăgit amîndoi. Tu – a zis uitîndu-se spre mine –, pentru că te încăpățînezi să nu dai ascultare unui consiliu întreg. Iar tu – a spus schimbîndu-și privirea către Jur Bekonen –, pentru că ai sărit la luptă cu un nesăbuit, în loc să știi mai bine cu trebuie să te porți, și mi-ai demonstrat cu asta că sînteți aidoma pe alocuri.

Ne-am uitat unul la altul.

— Știu, nu vă place ce auziți, dar acesta e adevărul și v-o spun nu ca nomir, ci ca om care vă cunoaște atît de bine. Acum să nu mai zăbovim. Vreau să am cuvîntul vostru că sînteți în stare să ajungeți pînă la ieșirea din pădure fără să vă săriți la gît. Jurați-mi!

Ne-am uitat unul la altul cu priviri sfredelitoare, dar am jurat aproape în același timp.

— Promite-mi că te vei întoarce cu vrăjitorul în Kumoria! mi-a spus nomirul.

— Îl voi aduce pe necromant, am zis fără convingere.

— Fă ca morțile ce s-au produs să nu fi fost în van…

În ochii nomirului se citea aceeași durere pe care o văzusem la adunarea consiliului.

— Voi veni cu vrăjitorul, am spus, cu mai multă convingere decît prima oară.

Cuvintele nomirului parcă îmi amintiseră pentru ce luptam – salvarea Kumoriei, pe care fiecare dintre noi o iubea, în ciuda vechilor resentimente.

— Duceți-vă unde ați fost trimiși. Goniți ca vîntul dacă va fi nevoie! ne-a ordonat nomirul.

Ne-am suit înapoi pe cai și am pornit prin tunel, continuîndu-ne drumul spre codrul bîntuit, în timp ce nomirul a făcut cale întoarsă spre orașul-cetate. Restul călătoriei prin subsolurile cetății a fost unul liniștit. N-am căutat să facem pace, dar n-am căutat nici motive noi de ceartă. În schimb, am încercat să ne stabilim planul pentru momentul ieșirii la suprafață. Jur Bekonen mi-a cerut să îl las în frunte atunci cînd aveam să dăm de pămînturile pădurii. După ce avea să se convingă că nu e nici un pericol, avea să treacă în ariergardă.

În scurt timp urcușul către suprafață ni s-a ivit în cale. L-am urcat și am ajuns la o poartă de fier, ascunsă printre tulpini mărăcinoase. Am descălecat și ne-am chinuit să o urnim din loc, întrucît fusese înțepenită de trecerea timpului. Cu o ultimă sforțare am reușit să o deschidem și să ieșim, în cele din urmă, în vîltoarea meleagurilor neumblate. Jur Bekonen a luat-o înainte așa cum plănuiserăm, trăgînd armăsarul după el, iar eu îl urmam însoțit de calul meu și de puiul de legru. Era o liniște deplină, ceea ce mă făcea să cred că doar noi ne aflam în acea zonă din codru, așa că am decis că este în regulă să ne suim pe cai și să ne continuăm drumul. Așteptările mi-au fost curînd înșelate. Într-adevăr, nu era nici urmă de gorhazi, dar pădurea era, la rîndul ei, un dușman nemilos. Copacii păreau să se miște, să se apropie, izbindu-ne peste față cu ramurile dure și tăioase. Am trecut printre ele ca furia, iar plesniturile lor ne îndîrjeau în ciuda beznei profunde. Pe măsură ce înaintam pădurea se întețea, copacii se îndesau și abia reușeam să ne furișăm printre trunchiurile înalte și nemiloase. Peisajul devenea tot mai sumbru și mai greu de străbătut, pînă cînd, în fața noastră, s-au ivit mănunchiuri de spini ce nu permiteau înaintarea călare.

— A sosit vremea să ne despărțim, mi-a spus prim-protectorul.

Am sărit din șa.

— Vei lua și armăsarul meu cu tine înapoi în Kumoria, i-am zis.

— Cum voiești, Înălțimea Ta.

Prim-protectorul a descălecat și a prins armăsarul gri de hamurile propriului cal. Ne-am luat la revedere și l-am urmărit cum se pierdea în întunecimile pădurii alături de cei doi armăsari și de puiul de legru.

După ce s-au făcut nevăzuți am pornit spre străfundurile ascunse de poarta de mărăcini, făcîndu-mi loc printre crengile înțepătoare. Procedeul era simplu: despicam și avansam prin tunelul format cu ajutorul spadei. Însă la fiecare pas auzeam zgomote lugubre, curgînd prin întunericul nopții, sunete ce doreau să mă înfulece de viu, iar în spatele meu mărăcinele răsărea și mai des, încercînd să mă prindă din urmă, să mă acopere cu crengile și să mă strîngă ca într-o îmbrățișare de șarpe.

Am iuțit pasul spre șuierăturile și împroșcăturile codrului. Demonii ieșiseră la suprafață pe timp de noapte, i-am zărit printre mărăcini, așteptîndu-mă. Păreau răsăriți din abisuri, ființe mai negre ca negrul, rîzînd cu guri viclene, voind să mă prindă în ghearele lor.

Am călcat la pămînt ultimul rînd de rădăcini. Nimic nu mai stătea între mine și vietățile genunilor. Sîsîiturile lor disprețuitoare se răspîndeau spre mine ca niște ace veninoase. Mă înconjuraseră și se apropiau.

M-am aruncat asupra lor cu spada plutind prin aer și am început să lovesc oamenii-demon negri, cu chip pocit, cu colți de lup și urechi prelungi curgînd spre umeri. I-am asaltat, iar ei au încercat să mă zgîrie cu degetele-gheară, dar printr-o rotire am reușit să-i țin departe cu spada. Unul a încercat să mă atace din stînga, însă l-am simțit venind și m-am întors tăindu-i gîtul cu arma. Țeasta i-a zburat pe pămîntul rece și a rămas cu gura deschisă într-o strîmbătură urîtă, iar corpul i s-a prăbușit de parcă ar fi fost o marionetă scăpată de păpușar. Un altul a venit din față, aruncînd blasfemii, ațintindu-și ghearele prelungi către mine. M-am tras înapoi, lăsîndu-l să creadă că e în avantaj și, cînd a devenit mai sigur pe el, l-am atacat sfîrtecîndu-i trupul cu spada. A căzut sub lovitura mea și așa am mai scăpat de unul. Cînd voiam să-mi retrag spada din corpul demonului, un al treilea m-a atins cu ghearele pe spate și am urlat, iar țipătul s-a răspîndit în tot codrul. Pătrunsese adînc.

În ciuda durerii, m-am răsucit cuprins de o furie nebună și am izbit în stînga și în dreapta ca un luptător versat în arenă, omorînd alți doi împielițați. Mi-am continuat atacurile și peste puțin timp mai erau în picioare doar doi dintre demoni, care, speriați, au luat-o la goană risipindu-se ca fumul.

Am privit baia de sînge din jurul meu cu satisfacția că încă eram viu, în ciuda rănilor și a durerilor. Trebuia să îmi continui drumul. Am căutat harta în pieptarul hainei și am verificat după poziția Draiykonului și a ochiului negru al lui Angor Tra unde mă aflam. Trebuia să o apuc spre soare-apune pentru a ajunge la Ang’Lorlor.

Am luat-o printre copacii înalți, cu trunchiuri groase, călcînd pe pămîntul plin de uscăciuni. Avansam prin codrul care mă exilase într-o solitudine de neînțeles, o singurătate ce mă măcina pe dinăuntru și îmi repeta la nesfîrșit că fusesem părăsit în acel univers sinistru, în care arborii și orice formă de viață arătau a moarte. Devenisem o stafie alunecînd printre copaci, mergînd către o țintă sigură.

Mă cuprinsese dezolarea și înaintam cu dificultate datorită rănilor deschise. Pădurea mai arunca din cînd în cînd sunete înfiorătoare apărute de nicăieri, menite să-i îngrozească pe nechibzuiții ce se aventurau pe meleagurile ei. Frigul mă năpădise și corpul îmi zvîcnea într-un tremurat isteric, incontrolabil.

Deslușeam croncănitul ciorilor deasupra, în depărtări, dar nu le zăream printre arborii înalți și deși. Văzduhul se făcuse nevăzut, astfel că nu știam dacă era încă noapte sau dacă sosiseră zorii. Mă aflam într-un soi de celulă cu zăbrele de lemn, pe care o uram cu desăvîrșire, căci mă apăsa pînă la exasperare.

Cu toate acestea, am încercat să nu mă las doborît de tenebrele codrului, spunîndu-mi că zeii îmi stăteau alături și înaintînd către soare-apune, direcție care părea o viziune îndepărtată. Pădurea era tot mai deasă, mai întunecată și, deodată, mă aflam pe acele tărîmuri ce ascundeau monștri în pămînturile lor. Morții se agitau sub țărînă și le simțeam loviturile sub picioare. Pe măsură ce treceam peste ei, bubuiturile deveneau tot mai puternice, dar le-am ignorat, reamintindu-mi că acea zonă din codru, după poveștile lui Wiel Abgail din copilărie, era inofensivă. Nu erau decît cadavre ce nu puteau ieși la suprafață, morți ale căror suflete fuseseră astupate sub pămînt datorită păcatelor săvîrșite. Adunările lor aveau să se ridice la judecata din urmă, cînd Angor Tra fie avea să le dea iertarea și să-i primească în templul său luminos, fie avea să le izgonească în neant.

Am depășit meleagurile sufletelor încarcerate și am continuat să merg alte ace de cadran bune pînă cînd pădurea a început să se rărească. În cele din urmă am dat de liziera pădurii, de unde pornea un mic platou. La capătul lui, cum priveam în jos, se crea un perete de stîncă uriaș, care ducea spre plaja pietroasă aflată la marginea mării, arătînd ca o oglindă neagră, tulburată. Am coborît cu greutate. Trebuia să fiu atent la fiecare pas făcut pe piatra alunecoasă. Picioarele îmi erau nesigure, iar vîntul puternic îmi îngreuna mișcările.

Cînd am pus piciorul pe pietrele falezei, parcă învinsesem cele mai periculoase ființe ale Lumii. Am privit în jur. Undeva, la baza acelui zid, trebuia să fie un intrînd în care se ascundea coliba necromantului. Am pornit de-a lungul peretelui de stîncă, pe plaja anevoioasă, plină de roci printre care eram nevoit să mă strecor. M-am chinuit să merg pe stîncile ascuțite, care-mi pătrundeau în tălpi ca niște ghimpi dureroși. Eram nervos și aveam o dorință crîncenă de a sugruma pe cineva, cînd am dat de nișa din peretele pietros, în care zăcea căsuța de lemn cu obloane trase.

Am iuțit ritmul, bucuros că după atîtea chinuri găsisem coliba vrăjitorului. Mă cuprinsese o fericire greu de descris prin cuvinte, cînd l-am auzit – zgomotul unor pași greoi, repetîndu-se ritmic, apropiindu-se de mine. M-am întors spre monstrul care-mi sufla în ceafă.

Mare mi-a fost uimirea cînd am văzut namila ce se pregătea să mă trimită în osînda veșnică. Era un hical a cărui înălțime o dubla pe a mea, dar nu era un hibrid obișnuit între hienă și șacal – era ceva mult mai rău… Uimitor, creatura aceasta avea o căpățînă de om mică și hidoasă, atașată vîrfului cozii, ceea ce îl indica drept un osîndit al zeilor pentru cine știe ce păcate cumplite. Acel chipul sinistru și stafidit rînjea la mine cu gura pocită într-o schimonoseală macabră, părînd că are să mă mănînce de viu. Am făcut cîțiva pași înapoi, iar vietatea a venit spre mine, apropiindu-se tot mai mult. Îi simțeam respirația duhnind a hoit.

Monstrul și-a întins ghearele mari și groase spre mine, gata-gata să mă prindă, dar eu m-am tras rapid într-o parte și mi-am scos spada din teacă, punînd-o pentru scurt timp obstacol între noi. Falsul hical și-a ridicat picioarele din față și a încercat să mă izbească, însă spada l-a lovit peste laba stîngă și animalul-om a scos un urlet care s-a risipit imediat. Revenindu-și în fire, a mărit ritmul. Izbiturile sale veneau spre mine cu o forță supraomenească. Mă apăram, dar în van. Pe măsură ce loveam, oboseam, iar fiara devenea din ce în ce mai puternică. În vîltoarea luptei, arma mi-a zburat din mînă și, deodată, mă aflam între jivina spurcată și peretele stîncos.

Bestia și-a apropiat coada. Chipul de om, cu rînjetul său sinistru, venea spre mine, arătînd din ce în ce mai hidos, pregătit să mă înfulece. Mă îngrozea gîndul că aveam să fiu făcut bucăți de gura aceea micuță și scîrbavă, cînd am auzit un glas gros, sosit parcă din adîncuri:

— Hykaliyon, oprește-te!

Vocea s-a auzit ca un tunet. Creatura n-a așteptat să i se spună a doua oară, s-a tras înapoi și s-a făcut nevăzută.

 

5

 

Pe prispa colibei stătea un bărbat înalt, cu păr scurt, negru și barbă deasă, avînd un nas acvilin, frunte lată și doi ochi mici și adînci, ce ascundeau misterele Lumii. Prinsese, probabil, cincizeci de Înnoiri. Nu era ce îmi închipuisem cînd auzisem legendele despre Ang’Lorlor, cel care se juca cu spiritele și despre care se spunea că ar fi nemuritor. Mă așteptasem să găsesc un bătrîn cu plete albe, însă dădusem de un om de vîrsta nomirului, sprijinit într-un toiag de lemn, avînd marele ochi în vîrf. Necromantul era îmbrăcat într-o robă neagră din mătase, lungă pînă la pămînt, peste care avea un efod din in alb, fin, pe care erau încrustate cele două sigilii ale Lumii. În jurul taliei era cuprins de o cingătoare pe care stăteau înscrise cuvintele Yinden af yjel, Yinden af yjop, pe care mi le reamintem din scrierile oculte studiate la Cămin și care însemnau Vînt al sufletului, vînt al sîngelui, însă nu știam prea bine la ce se referă. În picioare avea pantofi de mătase neagră, cusuți cu fir de aur, scriși cu însemnele luminii: marele ochi, ochiul negru și cel de-al treilea ochi, formînd triunghiul, semnul lui Angor Tra. Bărbatul m-a poftit înăuntru și l-am urmat.

Am intrat într-o odaie modestă, slab luminată de un opaiț aflat pe șemineu, alături de un craniu, o cădelniță cu tămîie, o coroană neagră și de Cartea Sacră a Vieții și a Morții, scrierea adepților lui Angor Tra. O masă cu două scaune, un pat și un dulap întregeau decorul. Am rămas în centrul camerei, abia ținîndu-mă pe picioare, privind cu dezaprobare acel loc întunecat în care mă aflam. Coliba necromantului părea să cheme demonii înăuntru, iar Angor Tra probabil era furios, la fel ca mine, întrucît călcasem pragul acelei case a zeilor întunecați. Am început să mă clatin și mă gîndeam că marele zeu mă văzuse între pereții colibei, vînzîndu-mă tenebrelor, și își manifesta nemulțumirea față de cel ce îi fusese credincios pînă atunci. Văzîndu-mă slăbit, necromantul mi-a poruncit să iau loc pe pat și să mă dezbrac. Apoi s-a făcut nevăzut pe o ușă aflată pe unul dintre pereții laterali, care ascundea un fel de cămară plină cu tot soiul de obiecte pe care nu le mai văzusem înainte, probabil destinate ritualurilor. S-a întors cu un flacon al cărui conținut avea să rămînă o enigmă.

— Ți-am spus să te dezbraci…

— Ce ai acolo? l-am întrebat suspicios.

— Te va vindeca, mi-a răspuns.

L-am privit neîncrezător, însă durerile mă copleșiseră și rana adîncă de la spate era periculoasă, aducătoare de moarte în scurt timp. Cu greutate mi-am dat hainele jos și l-am lăsat să îmi ungă fiecare rană cu soluția tămăduitoare. În timp ce îmi atingea pielea, necromantul invoca atît zei ai luminii, ceea ce m-a mirat, căci se presupunea că era un adept al magiei negre, cît și zei ai întunericului. Cînta rugi pe care le știam pe dinafară încă din copilărie și striga incantații pe care nu le mai auzisem înainte. Ca prin minune, rănile au dispărut și eram ca nou. După ce a terminat, s-a așezat la masă și m-a îndemnat să mă apropii. M-am îmbrăcat și m-am alăturat necromantului, așezîndu-mă pe scaunul de lemn, iar Ang’Lorlor mi-a spus cu un accent ce trăda originile yimire:

— Am visat că vei veni! Te-am văzut umblînd prin pădurile ‘tunecate și zeii mi-au șoptit că vei ajunge la mine. Cin’ ești și ce vrei?

— Sînt Adal fra Kumor. Sîntem asediați de gorhazi. Trei sferturi din oamenii noștri au pierit în fața lor și, pentru a-i învinge, avem nevoie de ajutorul tău.

— Vreți o ReÎnnoire, adică?

— Întocmai. Avem vreo patru cadrane la dispoziție pentru a ne întoarce în cetate și a-i aduce pe cei căzuți înapoi.

— Cîți vreți să chemați p’aste meleaguri? m-a întrebat.

— Cîteva mii, i-am răspuns dintr-o suflare.

— Apoi, e prea puțin timp. Nu voi veni.

— De ce?

— Ce-mi ceri e prea periculos și nu-mi merită efortul, a zis necromantul. Și nimica n-am de cîștigat.

Nu mi-a plăcut afirmația vrăjitorului, pentru că înțelegeam că aveam în față un om care și-ar fi acordat ajutorul doar dacă își putea îndeplini vreun interes, ceea ce mi-a reîntărit dezaprobarea față de decizia consiliului care habar n-avea cu cine tratam. Amintindu-mi în schimb promisiunea făcută nomirului, am decis că trebuia să-l aduc cu orice mijloc în cetate.

— Avem nevoie de ajutor, i-am spus.

— Timpu’ e scurt ca să chem atîtea spirite-n siguranță, și oricum primejdie e întotdeauna cînd e vorba de spirite. Să aduci mii de suflete la suprafață în asemenea vreme e nebunie curată. Ai priceput?

Vrăjitorul o ținea pe-a lui, dar n-aveam de gînd să mă încurc de el.

— Sînt mii de oameni care stau la mila ta, și-n fiecare clipă ce se scurge viețile lor sînt mai aproape de sfîrșit. Vei merge de bunăvoie sau silit, i-am zis pe un ton pe care nu mi-l cunoșteam.

— Apoi, ce-mi pasă mie de ei?

Întrebarea necromantului a trecut goală prin aer. N-avea de gînd să cedeze, așa că am forțat.

— Sînt Adal fra Kumor și mi te vei supune! i-am spus, punînd mîna pe spadă. E datoria ta sacră, așa spune tradiția, așa au hotărît zeii!

Necromantul a înțeles că nu era de glumă și a schimbat tonul.

— Lasă spada.

— Doar dacă ne dai ajutorul. Altfel, capul îți va sta la picioare, i-am spus, ținînd cu convingere mîna pe spadă, gata oricînd de atac. Angor Tra e cu mine!

— Nu mă înspăimînți, căci frică de moarte nu mi-e. Ai uitat cu cine vorbești? Ș-apoi ce cîștigi dacă îmi iei capu’?

Necromantul avea dreptate, dar nu voiam să renunț.

— Capul unui trădător, i-am răspuns.

Mă pregăteam să scot spada din teacă, însă bărbatul a vorbit înainte să acționez.

— Propun un schimb! Dar, de vă încumetați, apoi trebuie să știi că ritualul e anevoios, iar cei aflați în cetate vor fi în pericol, a spus.

Fără să iau mînă de pe spadă și neîncrezător l-am întrebat ce dorea:

— Care e acela?

— De cîștigăm bătălia, vei arde harta ce te-a adus pîn’ la mine. Ne-am înțeles?

— De ce o vrei? l-am întrebat.

— E singura ce-mi dezvăluie ascunzătoarea și mi-a adus numa’ belele în trecut. Vizitatorii mi-au ajuns. Nu mai doresc alții în timpu’ ce mi-a rămas. Voi merge într-o ultimă aventură în schimbu’ ei. Ce zici?

Am cumpănit asupra răspunsului.

— Vei avea ce ai cerut cînd lupta se va termina.

I-am promis, cu toate că nu-mi plăcea necromantul care venea cu mine doar pentru a-și îndeplini interesul, dar jurasem să-l aduc în cetate și, dacă era să fie costuri de plătit, atunci oferirea hărții avea să fie o mică parte față de toate pericolele care ne pîndeau.

— Atunci, fie ca Angor Tra să fie cu noi! a spus necromantul.

Fără să mai piardă vremea, Ang’Lorlor a pregătit cele necesare ritualurilor pe care urma să le săvîrșească, punînd tot soiul de lucruri într-o traistă uriașă. Cînd a isprăvit să le adune, s-a îndreptat spre șemineu și a ridicat coroana neagră inscripționată cu însemnele luminii. A pus-o pe cap și deodată arăta ca un rege al necromanției, pregătit pentru cele ce aveau să se întîmple.

— Apoi, putem merge în orice clipă, a mai spus.

Eram gata pentru lungul drum înapoi. Am ieșit din colibă și am pornit spre plajă, însă Ang’Lorlor m-a oprit cu toiagul.

— Nu vom merge p-acolo.

S-a îndreptat către adîncul grotei, iar eu l-am urmat în tăcere. Undeva, în fundul peșterii, se crea un intrînd, de unde pornea un urcuș ca o fîntînă fără de sfîrșit, la capătul căruia se vedea un punct de lumină. La baza tunelului se afla un dispozitiv de lemn, pe scripeți și frînghii, folosit pentru urcare. Ne-am suit în coșul de lemn.

— Vezi roțile alea? m-a întrebat arătîndu-mi două manivele aflate fiecare pe cîte o latură a coșului.

— Le văd, i-am răspuns.

— Va trebui să le rotim pe amîndouă. Tu vei sta la cea din dreapta, iar eu la cea din stînga.

M-am plasat unde îmi zisese și la semnalul său am început să rotesc manivela. Încet, încet am suit puțul, iar urcușul a fost unul anevoios datorită lipsei de sincronizare. În ciuda problemelor, am reușit să ajungem sus, ieșind iarăși în platou, numai că pe ici, pe colo niște vîrfuri de stîncă ieșeau prin pămîntul reavăn, ca niște țepușe – o mulțime de piscuri într-o cîmpie întinsă. Ang’Lorlor a întins toiagul către cerul aflat la amiază și a strigat:

— Branniyen!

Un benniyu uriaș, cu penaj ca focul și-a făcut apariția în scurt timp și a aterizat la cîteva bătăi de aripi de noi. Pasărea, despre care se spunea că s-ar reînnoi din propria sa cenușă, și-a întîmpinat stăpînul, iar vrăjitorul a mîngîiat-o cu blîndețe. Apoi ne-am suit în spatele creaturii și aceasta și-a luat zborul.

— Spre cetatea Kumoriei! a zis necromantul, iar pasărea părea să știe întocmai unde trebuia să ajungă.

Întindea aripile și plana, vira la stînga ori la dreapta, însă mișcările îi erau line pentru a nu zdruncina călătorii. Sub noi pădurile întunecate se desfășurau ca un miraj în care copacii se repetau într-un ritm halucinant, de fiecare dată diferiți, dar aceiași. Acele de cadran s-au mișcat și seara s-a lăsat asupra noastră încet. Ochiul negru al lui Angor Tra s-a ivit. Părea atît de aproape de noi, încît s-ar fi zis că zburam cu zeii. Mai tîrziu, alte pîlpîiri s-au făcut văzute în zare. Erau luminile Kumoriei, care ne aștepta sperînd că i-am adus salvarea.

 

6

 

Pe măsură ce ne apropiam de orașul-cetate, l-am auzit pe necromant intonînd o nouă incantație:

Pasăre a luminii, protejează-ne în numele lui Angor Tra! Fii una cu ceru’, fii una cu pămîntu’, fii invizibilă pentru ochii celor din jur! Fă-ne una cu tine și du-ne la destinație!

Deodată, pasărea benniyu a devenit invizibilă, iar noi ne-am făcut una cu ea, niște ființe străvezii la fel ca spiritele ce bîntuiau Lumea. Am trecut pe deasupra taberei gorhazilor și pe deasupra orașului-cetate, îndreptîndu-ne spre piața mare a cetății. Creatura a planat și s-a oprit la o distanță mică de rugurile ritualice. A devenit iar vizibilă, ca și cum atingerea pămîntului ar fi rupt vraja făcută de necromant. Văzînd pasărea uriașă ce pătrunsese în orașul-cetate, locuitorii Kumoriei s-au tras înapoi speriați. Am coborît și vrăjitorul i-a spus să se întoarcă la cuibul său, urmînd să o cheme cînd avea să revină acasă.

Pasăre a luminii, fii una cu ceru’, fii una cu pămîntu’, fii invizibilă pentru ochii celor din jur! a repetat înainte ca pasărea să își ia zborul.

Creatura s-a făcut nevăzută privirilor noastre și-am presupus că plecase spre casă, căci necromantul își schimbase poziția avută cu cîteva clipe în urmă. Am observat kumorii rămași cu privirile ațintite spre noi. Îl cercetau pe Ang’Lorlor și, înțelegînd că era necromantul ce se ascunde dincolo de păduri, se țineau deoparte nevrînd să se apropie de adeptul întunericului, cum îl numeau ei, care se juca cu puteri interzise.

Auziseră zvonuri despre planul de a reînnoi morții și, la fel ca mine, nu erau de acord cu decizia consiliului, știind că Angor Tra zisese la facerea lumii că oamenii care se vor juca cu puterile întunericului vor suferi răzbunarea sa. Kumorii aruncau rugăciuni rostite spre protecție și imnuri de invocare a zeilor luminoși. Mai erau și cei care rosteau murmure blasfemice și blesteme spurcate. Necromantul i-a ignorat pe toți și eu am căutat să nu încing spiritele, căci locuitorii cetății păreau puși pe harță. Am urcat spre castel, încercînd să justific comportamentul kumorilor, însă Ang’Lorlor nu părea abătut în vreun fel, fiind probabil obișnuit cu astfel de primiri.

— E doar începutu’, mi-a spus cu o convingere pe care o aveam și eu în acele clipe.

La poarta castelului, lăncierii ne-au întîmpinat și ne-au condus în apartamentele nomirului, care ne aștepta. Cînd am intrat în încăpere, arunca un ochi peste harta cu poziționarea armatelor inamice față de cetate. A ridicat privirea spre noi, studiindu-l cu atenție pe regele necromanției venit de dincolo de păduri. I-am citit în ochi un fel de lucire contradictorie, probabil generată de teama că aveam să ne folosim de puterile acelui vrăjitor și de speranța că el avea să ne aducă victoria mult dorită. Nomirul n-a arătat, în schimb, în nicio clipă, temerile sale față de acele puteri pe care nu le mai folosiserăm înainte. L-a întîmpinat pe necromant de parcă ar fi fost un aliat străvechi, demn de toată încrederea.

— Bine ai venit în orașul nostru, Ang’Lorlor! a zis primindu-l cu o strîngere de mînă călduroasă.

Ne-a îndemnat să luăm loc pe canapelele aduse din Ang’Torath, lucrate cu migală de făurarii locali. Ne-am așezat amîndoi, iar nomirul ne-a întrebat dacă doream ceva după lunga călătorie prin care trecuserăm.

— Niște apă, a cerut necromantul, iar nomirul a tras de șnurul clopoțelului ce chema servitorii.

Un băiat, avînd vreo douăsprezece Înnoiri, și-a făcut apariția, iar nomirul i-a ordonat să vină cu un clondir cu apă și trei pahare.

— Curînd vor sosi și cei nouă membri ai consiliului, ne-a spus după ce micuțul servitor părăsise încăperea. Pînă atunci povestiți-mi cum v-a fost călătoria…

— Drumu’ ne-a fost ușor, dar ne aflăm abia la începutu’ lui.

— Adevăr grăiești, Ang’Lorlor! a zis nomirul.

Servitorul a reintrat în cameră, punînd pe masă tava cu cele cerute de nomir. A umplut paharele și pe urmă a cerut permisiunea de a se retrage, care i-a fost acordată imediat. Între timp nomirul s-a îndepărtat de noi, apropiindu-se de geam, privind spre hoardele de dincolo de el.

— Spune-mi, Ang’Lorlor, armatele reînnoiților o să îi învingă pe demonii ce ne așteaptă în afara acestor ziduri? a întrebat nomirul pe un ton gînditor.

— Dacă spiritele ne vor da ajutoru’, atunci gorhazii vor fi învinși. Însă nimic nu ne garantează că ele ne vor oferi sprijinu’ lor.

— Atunci această încercare merită orice risc, a concluzionat nomirul pe același ton.

Jumătate de ac de cadran mai tîrziu, consiliul se reunise în apartamentele nomirului. Jur Bekonen era însoțit, ca întotdeauna, de puiul de legru, care zăcea la picioarele sale, gudurîndu-se pe lîngă stăpîn. Wiel Abgail își păstra chipul solemn, iar ceilalți șapte protectori veniseră să afle ce era de făcut. În aer plutea o tensiune puternică, astfel că m-am decis să iau cuvîntul.

— Acesta este Ang’Lorlor, le-am spus, arătînd spre bărbatul care stătea în dreapta mea, ținînd la picioare traista cu obiectele ritualice și toiagul în mîna dreaptă. L-am adus așa cum v-am promis, însă vă rog încă o dată să cumpănim asupra deciziei noastre.

— Ang’Lorlor, bine ai venit! a spus Wiel Abgail. Sînt cadrane bune de cînd te așteptăm. Spune-ne! Ne vei reînnoi oștirile?

Vocea bătrînului sfătuitor fusese toată numai căldură. Se vedea că vechiul meu profesor își punea toate speranțele în acest necromant și că în ceea ce-l privea nu mai exista nicio șansă de a fi întors din drumul pe care îl aleseserăm.

— Pentru aceasta mă aflu aici. Însă trebuie să știți că e primejdios. De vreți să aduc spiritele înapoi într-un timp atît de scurt, apoi să știți că nimic nu ne garantează succesu’.

— Este un risc pe care sîntem dispuși să ni-l asumăm, căci n-avem altă posibilitate, a zis nomirul, uitîndu-se la Jur Bekonen, prim-protectorul, care asculta cu atenție, mîngîind puiul de legru pentru a-l domoli.

— Nimic mai adevărat, Înălțimea voastră, a întărit prim-protectorul. Numărul ostașilor nu ne permite să facem față unui nou asalt. Cetatea va rezista cîteva cadrane, cel mult, apoi va fi a lor.

— Atunci nu mai există nimic la care să ne gîndim, a zis nomirul, uitîndu-se cu predilecție către mine și am înțeles că nu mai exista cale de întoarcere. Sîntem în mîinile tale, necromantule. Ce e de făcut?

— Va trebui să strîngem toți morții într-un loc, a spus vrăjitorul, și acest loc să fie un loc al luminii.

— Marele Templu, a spus nomirul. Voi da ordin să fie duși acolo cei căzuți.

— Să fie puși pe un etaj superior, deasupra pămîntului, ca să înlesnim ritualu’.

— Voi cere să fie aduși doar soldații…

— Pe oricine veți dori, însă să fie gata înaintea miezului de noapte.

— Altceva?

— Voi avea nevoie de o odaie. Nu vreau să fiu deranjat de-a lungu’ ritualurilor, ce vor ține douăzeci și unu de ace de cadran. Apoi, voi purcede spre chemarea lor, dar în această călătorie voi avea nevoie de un asistent, care să facă întocmai ce îi voi spune.

Necromantul se uita la mine. Am încuviințat.

— Voi face tot ce va fi nevoie pentru salvarea Kumoriei, am zis și am știut în acea clipă că mă supusesem într-un fel deciziei lor, vînzîndu-mă întunericului, deși continuam să îi dezaprob în tăcere.

De-a lungul consiliului s-a hotărît ca armatele să se pregătească pentru lupta ce avea să pornească la încetarea armistițiului. Fiecare om să fie la postul său. Protectorii să-și preia pozițiile în cele opt zone destinate fiecăruia. Eu urma să stau cu necromantul și să mă supun tuturor cererilor sale, iar nomirul avea să anunțe oficial motivul sosirii vrăjitorului și să dea poruncă kumorilor să rămînă în casele lor, excepție făcînd preoții, care trebuiau să continue ritualurile pentru a nu da de bănuit gorhazilor.

 

7

 

Ang’Lorlor ceruse o cameră mică, austeră, fără ferestre. A primit aproape ce voise – o odaie pătrată, cu o masă cu patru scaune, un pat, o poliță bătută pe un zid și o ferestruie minusculă prin care trecea o fărîmă din lumina ochiului negru. Aceasta avea să fie celula noastră în timpul ritualului, cameră ce îmi amintea de coliba necromantului. Cum am intrat în cămăruța întunecoasă, Ang’Lorlor a început să golească traista. Mai întîi a scos două vase metalice – o butelcă și un castron. A turnat apă din butelcă pînă a umplut castronul, cu toate că părea mult mai mică decît acesta, dar nu m-a mirat, căci începusem că mă obișnuiesc cu căile ascunse ale vrăjitorului. În cele din urmă a tras din sac niște veștminte albe și mi le-a întins.

— Cu astea te vei îmbrăca după ce te vei spăla, mi-a spus.

Mi-am desfăcut cingătoarea în care mi-era prinsă spada pe care eram nevoit să o părăsesc de-a lungul ritului. Necromantul mă înștiințase că armele erau interzise pentru a nu agita spiritele, care ne-ar fi putut lua drept dușmani. Apoi m-am dezbrăcat de tot și am început să mă curăț. Între timp vrăjitorul mai scosese un al doilea vas din traistă și-l umpluse. S-a dezbrăcat și el. Am rămas goi ca doi țînci, spălîndu-ne împreună în semiîntuneric. Cum dădeam jos murdăria de pe noi, un punct al ritualului menit curățeniei trupului, necromantul rostea incantația:

Angor Tra, ne curățăm trupurile pentru mărirea ta!

Vrăjitorul a repetat ritualul de șase ori, de fiecare dată privind către zidul răsăritean, ceea ce mi-a reamintit de cele șase cadrane ale înmormîntării. Apoi s-a retras din dreptul ligheanului și mi-a cerut să fac întocmai. A luat veștmintele și le-a îmbrăcat, iar eu l-am urmat. Ne-am văzut înveșmîntați în straie albe de in, pe care era încrustat cu fir de aur triunghiul celor trei ochi, semnul lui Angor Tra.

Ang’Lorlor a deșertat apa înapoi în recipientul din care o turnase și a vîrît obiectele în sac. A curățat masa și a întins pe ea o cîrpă albă. Pe aceasta a pus trei pietre, fiecare reprezentînd unul dintre cei trei ochi ai lui Angor Tra, pe care le-a așezat în formă de triunghi. În el a pus o butelcă cu apă, trei pahare și o bucată de pîine neagră nedospită.

S-a îndreptat spre polița de lemn, pe care a așezat un vas în care a vărsat trei ghirlande: de măr, de mirt și de trandafiri. Pe acestea le-a aprins cu ajutorul unei lumînări și mirosul lor a început să pună stăpînire pe camera în care ne aflam. A făcut semnul lui Angor Tra către răsărit de șase ori și s-a retras, mergînd cu spatele, pînă a ajuns în dreptul mesei. Cu toiagul a însemnat un cerc luminos în jurul ei, în care a înscris triunghiul celor trei ochi.

— Să te așezi la masă, mi-a spus.

Am luat loc, iar vrăjitorul s-a pus pe scaunul din fața mea, proptind toiagul de masă și lăsînd pe ea Cartea Sacră a Vieții și a Morții. Mi-e cerut să pun mîinile pe două dintre pietrele ritualice, cea a marelui ochi și cea a ochiului negru, în timp ce el ținea mîna stîngă pe piatra ochiului negru.

Angor Tra, ne curățăm sufletele pentru mărirea ta!

Incantația repetată de șase ori mi-a adus aminte de cele înscrise pe hainele sale – Vînt al sufletului, vînt al sîngelui – care probabil aveau legătură cu ritualurile necromantice.

— Acum ne vom ruga și vom mînca din cele ce vezi, alături de cei pe care-i vom chema. Pîinea nedospită și apa ne vor fi unică masă, iar în ultimele șapte ace de cadran nu ne vom mai atinge de hrană sau apă, pentru ca lumina lui Angor Tra să ne pătrundă. Numai atunci vom fi demni de a chema spiritele, căci pentru a le reînnoi avem nevoie de puterea zeilor buni, mi-a spus vrăjitorul.

Am mîncat și am băut, iar cînd am terminat, ne-am rugat. Necromantul rostea rituri și rugi cunoscute, pe care adesea le rostisem între pereții Marelui Templu sau le auzisem de la prezbiteri. Apăreau din cînd în cînd și incantații pe care nu le cunoșteam, dar faptul că adesea erau rostite cîntări ale zeilor luminoși mă făcea să mă întreb cum puteam să ne mai încredem în zei dacă ei le stăteau alături celor care foloseau magia întunecată.

Am încercat să mă dedic riturilor și rugilor și să uit de frămîntările mele, căci era nevoie să fiu cu trupul și cu sufletul – ce trebuiau să se curețe pentru ca ReÎnnoirea să decurgă fără probleme – unde îmi cerea necromantul, dar era dificil, fiindu-mi greu să iau parte la un ritual în care nu credeam și pe care îl percepeam ca pe o jignire la adresa zeilor. Necromantul se juca cu puterile sale întunecate și insulta zeii luminii chemîndu-i, ceea ce nu putea decît să atragă furia lor și, în consecință, și pe a mea, însă nu mai știam de ce eram furios: că zeii ne abandonaseră în primă instanță, că stăteau alături întunericului, că ne prinseseră în jocurile lor? Apoi încercam să mă calmez amintindu-mi că de curățenia spiritului meu depindea și revenirea celor morți în cele mai bune condiții.

Către sfîrșit, cînd n-aveam voie să ne mai atingem de mîncare sau de băutură, au început să mă macine și alte gînduri. Realizam că afară, asemenea nouă, erau oameni care făceau alte ritualuri pentru înmormîntarea celor morți, printre care și nomira. Pricepeam că nu aveam timp de luat rămas-bun, de plîngere, de durere și o greutate imensă se așternea asupra mea. Mă distrăgeam cu rugile necromantului, dar gîndurile mă năpădeau și mi-era greu să mă concentrez la Angor Tra, la Vudor Tra – cu adevărurile sale – sau la ceilalți zei luminoși, care trebuiau să ne stea alături cînd ReÎnnoirea avea să înceapă.

Cînd îmi aminteam de cei de afară mă întrebam dacă făcuseră pregătirile de luptă. Ritualurile înmormîntării aveau să se încheie în curînd, iar soldații aveau să se ducă la posturi pentru a apăra cetatea pînă cînd armata Kumoriei avea să sosească. Gîndindu-mă la kumori, mi-am amintit că pentru ei și doar pentru ei trebuia să las orice frămîntare deoparte și să accept ritualurile făcute, așa cum aveau ele să vină.

Astfel se plimbau gîndurile mele cînd necromantul a rostit cuvintele:

Ultimul ac de cadran al postului negru urmează a fi atins. Angor Tra, primește sufletele noastre curate ca gaj al intențiilor noastre bune și ne iartă nouă păcatele pentru ca sufletele să ne fie pure la vremea ReÎnnoirii.

Vrăjitorul a făcut semnul lui Angor Tra și a rămas într-o tăcere deplină. Ultimul ac de cadran avea să fie cel al tăcerii. Apoi aveam să pornim spre chemarea spiritelor.

 

8

 

Ultima clipă a tăcerii s-a scurs. Necromantul s-a ridicat de la masă și a stins cu toiagul cercul luminos care ne înconjurase. Acea parte a ritualului destinată curățeniei trupului și sufletului se încheiase. M-am sculat și eu. Am vrut să iau spada de pe pat, dar necromantul m-a oprit.

— Nu te poți atinge de armă. Ritualu’ a fost pentru purificare. Odată ce pui mîna pe ea, puterea lui se va destrăma.

— Hoardele de gorhazi ne așteaptă afară. Cum vom ajunge pînă la Marele Templu fără apărare?

— Va trebui să ne descurcăm cum vom putea, însă armele nu le vom folosi…

Orice protest era inutil. Nu aveam voie să întreprindem nicio acțiune care ne-ar fi pătat sufletele în timpul celor două ace de cadran ce urmau să se scurgă pînă la ReÎnnoirea morților, la miez de noapte. Eram ținte vii, căci să mergem spre Marele Templu fără arme și fără posibilitatea de a ne apăra, cînd lupta era în toi, constituia o nebunie. Stăteam la voia zeilor, dar n-aveam de ales…

Am părăsit cămăruța, avînd cu noi doar toiagul vrăjitorului. Cum am ieșit pe coridor am auzit vîlva de afară. Ritualurile de înmormîntare încetaseră și bătălia începuse.

Am coborît scările, am ajuns în marele hol al castelului și de acolo am ieșit în cetate, unde se dădea lupta. La zidurile de apărare invadatorii încercau să pătrundă spărgînd cu baroasele piatra dură din care era ridicat orașul-cetate. Ostașii făceau față cu greutate atacurilor. Fuseseră adunați toți bărbații, de la copii pînă la bătrîni ce abia se mai țineau pe picioare, și înarmați pentru a ține deoparte dușmanii. Pe zidurile de piatră și în imediata lor apropiere zăceau trupuri sfîrtecate, inerte, aparținînd gorhazilor, dar și oamenilor noștri.

Cu toate acestea inamicii nu reușiseră să pătrundă încă în cetate. În schimb, puteam auzi zgomote venind dinspre porțile mari de la nivelul inferior, apărat de unul dintre cei opt protectori. Dușmanii încercau să le doboare cu berbeci, iar ostașii noștri se chinuiau să îi țină afară răsturnînd peste ei oale cu smoală, ce ardeau pielea gorhazilor, transformîndu-i în vietăți supurînde.

Ne-am grăbit. Trebuia să ne strecurăm două niveluri mai jos, către mormintele Marelui Templu, unde erau înmormîntați cei care îl proslăveau pe Angor Tra. Am luat-o spre aleea de răsărit, care avea să ne scoată către monument – un zeu al luminii de dimensiuni gigantice. În timp ce înaintam auzeam loviturile săbiilor, încleștările armelor și loviturile zgomotoase și dureroase de baroase dure, venite dinspre gorhazii care încercau să doboare murii groși ai cetății.

Cîte un trup de bărbat sau de barbar mai zbura pe ici, pe colo de pe ziduri și cădea în stînga sau în dreapta noastră și ne chinuiam să le evităm pentru a nu fi răniți. În ciuda proiectilelor umane sau a pietrelor aruncate din catapultele inamicilor, am iuțit ritmul. Trebuia să ajungem la Marele Templu înainte de venirea miezului de noapte și puțin timp mai era pînă la clipa cînd morții aveau să fie strigați.

Am ajuns la o răscruce de drumuri. Aveam două variante: să mergem spre latura dinspre soare-răsare, mai scurtă și mai periculoasă, sau să ocolim spre cea dinspre soare-apune, o rută mai lungă, dar încă nebătută de primejdia luptei. Știam că timpul e pe sfîrșite, astfel că ne-am decis să mergem pe calea răsăriteană. Am înaintat pe străzile sumbre, care pe vremuri erau populate de cei mai primitori oameni. Nimic din ceea ce îmi apărea în fața ochilor nu îmi amintea de vechea Kumorie, nici măcar clădirile înnegrite de bătăliile care se dăduseră. Kumoria, cîndva un tărîm al luminii, devenise mai întunecată decît cea mai adîncă noapte.

Auzeam bubuituri venind din spatele nostru și de dinaintea noastră. Alergam de inamici către inamici, avînd mereu asupra noastră presiunea că gorhazii ar putea intra oricînd în cetate și atunci totul ar fi fost în van.

Am văzut un proiectil trecînd prin fața ochilor noștri, spulberînd zidul uneia dintre clădirile de pe strada pe care ne aflam. Necromantul m-a tras după el, cerîndu-mi să mă grăbesc și să-i arăt drumul către templu. Nu ne puteam lăsa prinși în mirajul scenelor de luptă ce ne înconjurau. Trebuia să ne concentrăm la misiunea noastră, astfel că am luat-o înainte spre construcția care ne aștepta în tăcere.

Am mers pe ulița strîmtă, interminabilă, ferindu-ne de alte proiectile venite dinspre tabără gorhazilor, și am ieșit în piața Marelui Templu, care ne despărțea de construcția din piatră cu porți de fier, construite de meșteri la începuturile lumii, cînd edificiul fusese înălțat. Porniserăm spre sanctuar, cînd i-am văzut venind de pe una dintre aleile laterale ce dădeau spre piață. Șase gorhazi cu baroase sîngerii ne-au tăiat calea, pregătindu-se să are pămîntul cu noi. Ne-am oprit. Necromantul ținea strîns toiagul, iar eu îi așteptam să atace, căci a mă năpusti asupra lor cu mîinile goale era un joc de nebuni.

Gorhazii, cu priviri scînteietoare, veneau siguri pe ei, parcă știind că treaba lor era una ușoară. Îi vedeam sub armurile argintii. Arătau ca niște demoni veniți să macine stirpea Kumoriei și abia acum înțelegeam de ce nu reușeam să le facem față. Numele lor n-aveau să fie uitate curînd, după sfîrșitul bătăliei.

Au început să alerge cu baroasele fluturînd pe deasupra capetelor, pregătite să dea loviturile mortale. Fugeau spre noi ca taurii furioși cînd Jur Bekonen, însoțit de puiul de legru, a apărut de nicăieri și s-a aruncat asupra lor. L-a doborît la pămînt pe gorhazul rămas în urmă dintr-o singură lovitură. Văzînd atacatorul, ceilalți cinci s-au prins în luptă cu prim-protectorul care nu părea cîtuși de puțin înfricoșat, chemîndu-i către el și către puiul de legru. Trei dintre matahalele semi-umane au pornit spre prim-protector, în timp ce celelalte două s-au îndreptat spre felină. Din grupul celor trei, am văzut un gorhaz ridicînd barosul și încercînd să-l măture cu el pe Jur, care s-a răsucit pe sub mișcarea namilei și i-a sfîrtecat mijlocul cu spada, tăind creatura în două. Ceilalți doi gorhazi au urlat furioși și au început să vînture baroasele simultan către prim-protector, dar acesta părea pregătit pentru orice asalt. Cam în același timp, puiul de legru s-a năpustit asupra uneia dintre creaturi. A prins-o între colții săi și a sfîrtecat-o, aruncînd jumătate din creatura semi-umană pe pămînt. Celălalt atacator a încercat să-i vină de hac cu o lovitură de baros, dar legrul l-a simțit și a făcut un salt înapoi, retrăgîndu-se în apropierea stăpînului său, care fusese prins între cei doi gorhazi. Una dintre namile a încercat să-l spulbere cu o rotire a barosului, dar prim-protectorul s-a rostogolit pe pămînt și a reușit să-i vîre spada în piept, dîndu-i lovitura letală. Mai rămăseseră doi gorhazi. Cînd unul din ei se pregătea să ridice barosul asupra prim-protectorului, puiul de legru i-a sărit la gît și s-a mai dus un altul. A fost o treabă ușoară ca Jur să-i ia capul ultimului. A încălecat puiul de legru și s-a năpustit asupra gorhazului, tăindu-i capul cu spada de parcă ar fi fost o păpușă de antrenament, nu un dușman pe cîmpul de luptă. Dacă învățasem ceva din toată treaba, aceea era că gorhazii se bazau pe forța brută, dar nu erau prea inteligenți.

— Duceți-vă în templu! a strigat cînd a terminat cu cei șase. Sînteți în siguranță. Voi fi prin preajmă…

Era prima oară cînd mă încredeam în prim-protector, datorită celor văzute. Dacă el avea să ne stea alături, niciun gorhaz nu ne putea opri din misiunea noastră.

Am pornit spre templu și am pătruns în camera altarului, plină cu zei ai luminii în miniatură și un foc ritualic, ce ardea mereu în numele lui Angor Tra. Dincolo de altarul triunghiular se afla o poartă către un coridor întunecos. L-am urmat și am ajuns la o bifurcație. Acolo vestibulul se continua pe nivelul superior sau cobora către mormintele străbunilor. Am înaintat pe holul aflat în semi-întuneric, spre locul unde ceruserăm să fie lăsate rămășițele decedaților.

La capătul coridorului am dat de sala uriașă, cu coloane încrustate în piatră, în care stăteau în tăcere mii și mii de morminte. Era dificil să îți dai seama cîte erau și mă simțeam printre ele ca o furnică printre boabele de grîu. Ne-am îndreptat spre centrul încăperii uriașe, unde necromantul s-a oprit.

A însemnat un cerc luminos cu toiagul, în care a trasat un altul mai mic. Între cele două cercuri a tras linii de conexiune, iar apoi le-a înscris cu triunghiul celor trei ochi. În spațiile rămase a trecut numele zeilor pe care aveam să-i chemăm pentru a ne sta alături în clipele grele ce urmau: Angor Tra, Vudor Tra, Onor Tra și Tula Tla.

— Pășește-n cercu’ cel mic, mi-a poruncit cînd a terminat. Și orice s-ar întîmpla, să nu care cumva să-l părăsești. Ai priceput?

Am încuviințat, înțelegînd că acesta era momentul în care ReÎnnoirea avea să înceapă cu adevărat și că nu mai exista cale de întoarcere – ne vînduserăm căilor întunecate și rămîneam la voia zeilor luminoși să ne judece; ceea ce urma depindea de ei. Apoi necromantul a intrat în cercul cel mare și a dezlănțuit ritualul.

 

9

 

Angor Tra, zeu al luminii și al universului, te invoc! Vudor Tra, zeu al adevărului, te invoc! Onor Tra, zeu al înțelepciunii, te invoc! Tula Tla, zeiță a iubirii, te invoc! Vă chem să ne stați drept strajă în clipa conjurației, cînd spiritele vor sosi. Vă rog să ne fiți scut la vremea apariției și pavăză în vremea ReÎnnoirii, cînd morții vor sta iară pe pămînt. Angor Tra, Vudor Tra, Onor Tra, Tula Tla! Vă invoc.

Vocea îi sunase ca tunetul. A făcut de șase ori semnul lui Angor Tra și s-a întors către soare-apune, unde urma să se facă invocarea.

Cei ce zaceți în morminte, vă chem la miez de noapte să veniți în cele lumești. Vă chem în numele luminii și vă cer să sosiți cu pace, căci în pace e a voastră chemare. Cei ce zaceți în morminte, vă invoc în numele zeilor buni, ce vă stau la căpătîi și vă mîngîie capetele în somnu’ cel veșnic. Pe voi vă chem în numele luminii! Pe voi vă chem în numele lui Angor Tra, cel mare, al lui Vudor Tra, și Onor Tra, și Tula Tla.

A repetat de șase ori conjurația și apoi a păstrat tăcerea. Podeaua s-a cutremurat, mormintele au început a se mișca, iar pietrele funerare trepidau într-o muzică funestă rostind sosirea morților. Deodată, ne-am trezit înconjurați de fiare, care scoteau sunete fioroase. Legri, hicali și alte dihănii își făcuseră apariția din morminte și încercau să pătrundă în cerc pentru a ne sfîșia, însă le era cu neputință, căci lumina îi ținea departe. Spiritele erau furioase că le chemaserăm, iar urgia lor se resimțea în formele căpătate. Necromantul îmi spusese că nu trebuia să mă tem. O singură picătură de frică și cercul avea să se rupă, iar noi aveam să fim morți.

Curînd fiarele s-au potolit și rînd pe rînd s-au prefăcut în oameni. Apăruse o armată de bărbați, femei și copii speriați și plîngători. Se părea că ordinul nomirului nu fusese dus la îndeplinire așa cum dorise și toți morții fuseseră strînși laolaltă. În loc să avem o oaste de soldați și luptători, ne treziserăm cu o adunare de kumori. Reînnoiții erau goi, cu trupurile sfîrtecate și distruse de loviturile care le aduseseră moartea. Arătau diformi și hidoși. Unora le lipseau capetele, altora cîte un membru. Unii aveau gîturile tăiate, alții, găuri în pîntece. Se crease un adevărat spectacol de ciuntiți, privindu-ne cu ochi neînțelegători și furioși în același timp, căci cine ar fi putut pricepe cine e și ce caută pe pămînt, arătînd ca un monstru ieșit din negurile lumii de dincolo… În cele din urmă am auzit o voce pe care o știam atît de bine.

— Cine sînt cei care ne tulbură somnul? a întrebat.

Am văzut-o răsărind printre adunarea reînnoiților. Nomira stătea printre ei, avînd o rană în piept, cea care îi adusese moartea. Era goală ca restul, dar în mijlocul tuturor acelor ciuntiți arăta ca un diamant în mijlocul întunericului, ce trezea în mine amintiri puternice, legate de toate clipele pe care le petrecuserăm împreună – copilăria fericită cînd îmi spunea legende înainte de culcare, adolescența în care mă răzvrăteam împotriva nomirului și îmi lua apărarea, ultima oară cînd o văzusem înainte de a pleca spre Căminul gilhad.

— Apoi… Eu sînt Ang’Lorlor, necromantu’, și acesta e asistentu’ meu, a zis arătînd spre mine. Am venit cu gînduri bune și nu vrem să vă facem rău.

Nomira ne privea cu ochi goi, de mort. Nu părea să aibă vreun sentiment față de reîntîlnirea noastră, în schimb eu mă simțeam tulburat de vederea acelei femei reînnoite pe care o știam atît de bine, dar care nu părea să mai fie cea pe care o cunoșteam. Am căutat să rămîn stăpîn pe mine, căci orice perturbare ar fi putut rupe cercul de lumină care ne proteja.

— Și ce vor necromantul și discipolul său?

— Sprijinu’ vi-l vrem, a răspuns necromantul.

— Întru ce?

— Apoi să luptați cu noi pentru Kumoria, a zis Ang’Lorlor cu o voce calmă și împăciuitoare, căutînd să ne apropie de cei de dincolo de cerc.

— Am luptat și iată ce am ajuns, a zis nomira cu o voce ostentativă, menită să îi atragă pe ceilalți de partea ei. Kumoria nu e vrednică de sprijinul nostru, a continuat.

— Aceasta vă era datoria…, a încercat necromantul să îi reamintească.

— Ne-am făcut datoria, într-adevăr, dar n-am fi ajuns în morminte dacă cei care ne-au condus și-ar fi îndeplinit și ei obligațiile. Sau poate ați uitat cum ne-ați abandonat în toiul luptei, cînd gorhazii încercau să doboare zidurile… Vă era teamă de furia lor și tot noi am preluat hățurile, noi, cei cărora nu ne era frică de bestiile alea. Am murit pentru voi, iar acum ne vreți ajutorul?

Simțeam în acel spirit o furie puternică, o răzvrătire asupra morții care se produsese. Nomira era îndîrjită și înfocarea ei o stîrnea și pe a altora.

— Întocmai, întocmai…, se auzeau vocile reînnoiților, ca niște ecouri venite din străfunduri.

— Auziți-mi copiii cum strigă! a spus ea. Ascultați glasurile kumorilor pe care i-ați sacrificat, aruncîndu-i în luptă cu bestiile alea. Mi-ați luat copiii și i-ați dat morții. Iar acum vreți să vi-i dau iară?!

Începeam să înțeleg motivul furiei sale. Kumorii fuseseră totul pentru nomiră. Adesea se ducea pe străzile cetății, în cartierele sărace, și dădea de mîncare celor nevoiași. Oamenii o iubiseră ca pe nimic altceva, căci niciodată nu mai fusese vreo conducătoare care să vină să le stea alături în ceasurile grele. Acum reînnoiții o priveau cu aceeași venerație pe care o avuseseră cînd erau în viață, ceea ce ne îngreuna misiunea.

O rumoare puternică se răspîndise printre reînnoiții care păreau subjugați de ea. Îi întăreau fiecare cuvînt, îi aprobau fiecare vorbă.

— Aceiași copii vă cer ajutorul acum…, am zis, încercînd să le sparg tumultul.

Nomira a aruncat o privire spre mine, care pentru un moment a părut a fi cea pe care i-o țineam minte, dar care s-a dizolvat mult prea repede. Văzînd lipsa mea de succes, necromantul a încercat să-i convingă.

— Apoi, să vă spun ceva… Vreți ca familiile voastre și copiii voștri să pățească la fel? Ei sînt afară și luptă împotriva gorhazilor, dar făr’ voi ce se vor face?

Cuvintele lui i-au dezlănțuit pe cei ce păstraseră tăcerea pînă atunci. Emoția stîrnită de faptul că cei dragi se aflau dincolo de ușile Marelui Templu era puternică și i-a îndemnat să pornească o adevărată gîlceavă cu partea adversă. Vocile lor răsunau ca niște tăișuri ascuțite. Necromantul s-a văzut nevoit să intervină din nou.

— Apoi, dacă nu ne grăbim, dușmanii vor intra în cetate și toate astea vor fi în zadar. Mai bine vă trimit unde vă e locu’ și vom vedea ce vom face, s-a auzit vocea lui, plutind puternică pe deasupra noastră.

Era o înșelăciune. Știam că nu-i puteam înapoia fără încuviințarea lor, însă amenințarea de a fi trimiși înapoi în raclele reci nu a plăcut reînnoiților, care s-au oprit din ciondăneală și s-au întors către necromantul disprețuitor.

— În morminte nu ne vom întoarce, a zis nomira pe un ton hotărît.

Reînnoiții au aprobat-o. Adunarea se aliase și putea deveni periculoasă, însă vrăjitorul n-a cedat.

— Apoi, de nu vreți în morminte, dați-ne ajutorul, a zis.

— Nebune, încă o amenințare și-ți promit că vei sta printre noi!

Nomira părea capabilă să ne sfîrtece. Era de nerecunoscut acum, căci fusese o făptură blîndă, dar spiritul din fața mea era furios și dornic de răzbunare. Nu a putut trece cercul, astfel că s-a întors către ceilalți.

— Acesta e Ang’Lorlor, necromantul, și acela e fiul nomirului, cel care ne-a condus către moarte, a zis arătînd spre noi. Vor să luptăm pentru ticăloșii care ne-au dat pieirii, dar e o realitate de care ne vorbește. Familiile voastre sînt acolo. Astfel că mă aflu la cumpănă. Să luptăm pentru clica nenorocită sau să-mi las copiii să moară? Eu, una, pot alege. I-aș tăia pe nenorociții care v-au dat morții, însă n-ar fi corect. Nu pot vorbi în numele vostru și al copiilor voștri. Nu vreau să am sîngele lor pe mîini. De aceea, las alegerea în mîinile voastre! Ce să fie? Un sprijin? O răzbunare?

Nomira era de nerecunoscut. Era furioasă pe propriul său soț, cel pentru care purtase o afecțiune mai puternică decît pentru kumori. Vorbea despre mine ca și cum n-am fi avut nicio legătură, ca și cum n-aș fi fost sînge din sîngele ei. Spiritul ei nu părea să mai aibă nicio logică, în schimb reușise să-i atragă pe ceilalți în dorința sa de răzbunare, căci reînnoiții o priveau de parcă ar fi fost o promisiune a luminii, în ciuda faptului că doar întunericul le mai era permis. Îi supusese cerîndu-le să aleagă. Iar mulțimea a ales.

— Vom lupta și vom salva Kumoria, însă ne vom cere prețul…

Nomira s-a întors spre noi mulțumită. Ne-a privit cu o forță care ar fi pus pe goană toate fiarele Lumii.

— I-ați auzit. Vom lupta și-apoi ne vom cere prețul!

— Care e prețul vostru? am întrebat, dar cuvintele mele au sunat goale prin aer.

Reînnoiții nu păreau să mă mai audă.

— Să mergem la luptă! a ordonat nomira armatei de kumori, iar adunarea a urmat-o, de parcă s-ar fi aflat în transă, spre bătălia ce se dădea în afara templului.

Sala s-a golit și am rămas în sanctuar, împresurați de morminte goale. O apăsare intensă pusese stăpînire pe mine. Să o văd pe nomiră complet schimbată fusese un șoc puternic. Pricepeam în schimb că aveam de-a face cu puteri pe care nu le puteam controla. Zeii erau probabil furioși pentru îndrăzneala noastră și acum își manifestau supărarea. Ceea ce mă punea pe gînduri erau dorința ei puternică de răzbunare și prețul pe care voia să-l ceară.

— Acu’ nu ne rămîne decît să sperăm că gorhazii vor fi învinși, a zis Ang’Lorlor cu o stăpînire de sine pe care nu o înțelegeam, iar apoi va trebui să-i convingem să se întoarcă înapoi.

— Crezi că vor veni?

— Nu știu, dar nu ne putem mișca din loc. De rupem cercu’ nu mai e cale de întoarcere…

Am lăsat timpul să treacă. Auzeam zgomote de luptă venite de afară – bubuituri ce-mi strigau că dușmanii doboară cetatea – însă nu ne puteam mișca din cerc dacă voiam să întoarcem reînnoiții. Eram țintuiți locului.

 

10

 

Acele de cadran s-au rotit. Încă o dată, timpul se scurgea cu greutate, aceeași tensiune care mă însoțise de la începutul călătoriei spre Kumoria încoace. Stăteam între pereții marii săli mortuare din templul lui Angor Tra, așteptînd ca lupta să se termine și reînnoiții să revină, iar așteptarea începuse să mă apese, căci simțeam undeva, înăuntrul meu, că nu aceea era calea de salvare a Kumoriei, că ar fi trebuit să mă aflu în afara zidurilor, alături de cei pe care într-o zi aveam să îi conduc.

Cîndva în decursul acelei așteptări – nu știu cîtă vreme să fi trecut de la plecarea reînnoiților – am auzit un zgomot venit prin tunel, ca din depărtări. Cineva se mișca cu greutate prin coridorul sumbru, cu un tîrșîit sîcîitor și prelung, care venea spre noi, ținîndu-ne în tensiune.

În cele din urmă, Wiel Abgail și-a făcut apariția. Groaza i se citea pe chip. Bătrînul avea hainele pătate de sînge, iar barba albă i se înroșise de la rana care-i străpungea pieptul – o tăietură de lance care pătrunsese în adîncime, scurgînd viața din el. Fața îi era strînsă de la durerea cotropitoare. Vechiul meu profesor era pe moarte.

— E numai vina mea, stăpîne! a spus cu o voce sfîrșită. Zeii sînt furioși pe noi, trebuia să te ascultăm…

— Ce se întîmplă, Wiel?

— Reînnoiții…

Sfetnicul era în chinuri, abia ținîndu-se pe picioare.

— Ce e cu ei? am întrebat.

Bătrînul s-a prăbușit în genunchi.

— Ne-au trădat. Vor Kumoria și se duc după…

Wiel Abgail n-a apucat să povestească tot ce se întîmplase. Inima i s-a oprit și bătrînul s-a lăsat ușor spre pămînt, rămînînd într-o rînă, cu ochii deschiși, emanînd toate acele imagini teribile trăite în ultimele ace de cadran de cînd bătălia reîncepuse. O altă parte din mine s-a dus cu el, așa cum o parte plecase cu nomira. Am simțit că nu mai puteam sta în acel cerc, pe care necromantul îl crease ca să reînnoim morții. Sosise vremea să fiu conducătorul de care Kumoria avea nevoie.

— Nu mai putem rămîne aici, i-am zis vrăjitorului. Trebuie să încercăm să-i oprim.

— De ieșim din cerc, nu-i voi mai putea aduce înapoi, mi-a spus.

Cuvintele lui îmi păreau goale, un soi de refren pe care îl tot repeta, parcă încercînd să se încurajeze că, dacă aveam să îi chemăm, cei căzuți vor veni și se vor întoarce în raclele reci spre somnul veșnic. Nu mă mai putea convinge.

— Cei morți nu se vor întoarce. Încearcă-ți rugile, necromante, și arată-mi că mă înșel! i-am spus pe același ton pe care îl amenințasem că aveam să îi iau capul dacă nu ne ajuta.

Vrăjitorul mi-a dat ascultare.

Cei ce ați zăcut în morminte și călcați acu’ pămîntu’, veniți către cei ce v-au chemat! În pace vă strig să vă dau înapoi luminii! Vă chem în numele lui Angor Tra, Vudor Tra, Onor Tra și Tula Tla!

Necromantul a ridicat toiagul și a făcut semnul lui Angor Tra de șase ori către răsărit. Am așteptat, dar niciunul dintre reînnoiți nu și-a făcut apariția. După un timp, a repetat invocarea fără vreo schimbare.

— E în zadar! i-am spus. E vremea să mergem după ei.

— De ieșim de aici, nu îi voi mai putea da luminii, a repetat necromantul îngrozit, căci se vedea că era depășit de ceea ce se petrecuse.

— Nu mă interesează să-i dau luminii, vreau să-mi salvez cetatea, i-am spus.

— Atunci ajutoru’ meu se încheie aici, mi-a zis necromantul. Îmi vreau harta, căci mi-am îndeplinit partea mea de promisiune.

Trebuia să mă aștept la asta. Necromantul venise cu un interes și n-avea niciun gînd să ne ajute în continuare.

— Ți-am promis că îți vei primi harta la sfîrșitul luptei. Bătălia nu s-a încheiat și mai avem nevoie de științele tale ca să salvăm Kumoria, așa cum ne-ai promis. Va trebui să-ți încerci puterile în afara cercului, necromante! Nu mi-am trădat crezurile pentru nimic.

De îndată am călcat cercul și lumina lui s-a stins, lăsîndu-ne în semiobscuritate. L-am tras pe Ang’Lorlor după mine cu hotărîre. Vrăjitorul nu mai putea să mi se împotrivească. Aveam să înfruntăm reînnoiții, iar zeii aveau să ne decidă soarta.

 

11

 

Ne-am întors prin coridor. Am ajuns în sala altarului și de acolo am continuat spre imensul necunoscut ce se afla între zidurile orașului-cetate pe care-l stăpîniserăm pînă cînd reînnoiții ni-l luaseră din mîini. Nu știam ce pericole ne așteaptă în afara templului, dar nu mai era cale de întoarcere.

Am ieșit din casa marelui zeu, Angor Tra, în piața templului, care se afla într-o liniște deplină. Nu era nici urmă de gorhazi, kumori sau reînnoiți. M-am uitat în jur și am decis să nu ne întoarcem pe unde veniserăm. Străzile micuțe ar fi putut ascunde în orice colț dușmani pe care nu îi puteam înfrunta cu ușurință. Aveam să ne furișăm spre zidurile de apărare și să căutăm spațiile deschise ale orașului-cetate, unde ne-ar fi fost mai la îndemînă să vedem inamicii și să luptăm cu ei.

Am urcat spre următorul nivel, mergînd pe lîngă pereții groși ai Kumoriei, devenind umbre ale unui oraș pierdut, căci cetatea fusese distrusă de-a lungul bătăliei, iar parte din zidurile de apărare fuseseră date jos sau sparte de gorhazi. Nici clădirile nu scăpaseră nevătămate. Casele aflate în imediata apropiere a zidurilor de apărare trecuseră prin chinurile asediului, devenind amintiri sumbre ale construcțiilor de odinioară.

Drumul nostru era o călătorie prin hăurile morții. Peste tot zăceau trupuri inerte, cu pecetea ororilor bătăliei. M-am oprit lîngă un soldat din garda prim-protectorului, după însemnele uniformei, și i-am luat spada căzută alături cînd viața i se curmase. Aveam nevoie de arme în aventura în care ne avîntaserăm. De aceea i-am spus necromantului să caute printre maldărele de morți o armă care să îi fie la îndemînă. Vrăjitorul a refuzat să se supună.

— Nicio armă nu ne va salva de ce urmează, mi-a zis. Și de va fi să mor, prefer să îmi folosesc toiagu’ care mi-a fost alături mereu…

N-am insistat. Ne-am continuat urcușul spre nivelurile superioare, în căutarea reînnoiților. Moartea și distrugerea ne înconjuraseră. Peisajul tenebros transformase drumul prin Kumoria într-un fel de plimbare prin camere mortuare. Nu mai știam dacă călcam pe tărîmul viilor sau trecuserăm în lumea morților. Mergeam spre întîlnirea cu cei reînnoiți, conștient de slăbiciunea noastră în fața unor forțe pe care nu aveam cum să le posedăm. Însă n-aveam să ne lăsăm. Îi poruncisem necromantului să încerce să își pună în aplicare metodele atunci cînd aveam să luptăm cu reînnoiții, iar dacă zeii aveau să ne stea alături, atunci mai exista o șansă să salvăm Kumoria.

Înaintea noastră a apărut una dintre gurile de urcare spre pereții superiori. Am urmat-o și am suit spre culmile Kumoriei, de unde puteam vedea restul orașului, dar și terenurile de dincolo de cetate, care dădeau spre valea rîului. Acolo unde stătuse armata gorhazilor nu mai rămăsese decît o ploaie de cadavre, umplînd pămînturile verzi cu mirosul putreziciunii și al sîngelui. Oastea gorhazilor fusese nimicită, iar numele lor avea să fie uitat, căci o adunare mai puternică le stîrpise gloria dorită.

Am înaintat pe lîngă posturile de apărare, trecînd pe lîngă copii, tineri, bărbați, bătrîni care luptaseră pentru Kumoria. Morțile lor mă năpădeau și mă învinovățeam că nu le stătusem alături la vremea bătăliei. Încercam să mă adun, sperînd că alți kumori încă se luptau pentru viețile lor, și pe aceia aveam să îi conduc spre victorie.

Ne apropiam de un nou post de apărare cînd am auzit un răget venind dinspre hardughia de lemn, destinată rondului obișnuit. Se auzea un tors de fiară, emanat prin aerul rece al nopții aflate spre sfîrșit. Am grăbit pasul, știind că acel zgomot nu putea fi decît al legrului lui Jur Bekonen, căci nicio altă fiară nu luase parte la luptă. Într-adevăr, între stîlpii postului l-am găsit pe prim-protector, refugiat din calea urgiei ce străbătuse Kumoria. Jur era încă viu, nevătămat, dar acea siguranță de sine ce-l însoțea mereu parcă pierise. Părea transformat într-un om la fel ca oricare altul, îngrozit de ceea ce se afla între zidurile orașului nomireic. Era ca în transă, vorbind lucruri pe care nu le înțelegeam. Am vrut să mă aproprii, dar puiul de legru s-a pus între noi, apărîndu-și stăpînul. L-am ținut la depărtare cu spada.

— Unde sînt ceilalți? l-am întrebat pe prim-protector.

Jur Bekonen mă privea pierdut.

— Nu mai e nimic de făcut, mi-a răspuns spășit.

— Ce s-a întîmplat? Unde sînt ceilalți? am repetat.

— Reînnoiții i-au luat cu ei…

— Unde i-au dus?

— Ce a mai rămas din Kumoria a fost strînsă în fața castelului. Reînnoiții au promis că vor elibera orașul de cei care le-au adus moartea.

— Vom merge acolo, i-am spus. Vei veni cu noi. A sosit vremea să ne luăm cetatea înapoi.

— Nu mai e nimic de făcut. Gorhazii au fost nimiciți. E doar o chestiune de timp pînă cînd kumorii vor fi stîrpiți asemenea lor.

Jur Bekonen se dăduse bătut, însă n-aveam de gînd să mă alătur prim-protectorului.

— Ca viitor nomir îți ordon să te ridici! Vei merge cu noi să eliberăm Kumoria, i-am poruncit.

Prim-protectorul n-avea de gînd să se miște din loc, astfel că am forțat.

— Nu mă obliga să îți iau capul pentru trădare! Adu-ți aminte de jurămîntul depus ca prim-protector.

Cuvintele mele au trezit un licăr în ochii prim-protectorului care părea să își reamintească de crezurile sale, pe care le făcuse uitate la încheierea bătăliei. Totuși, nu reacționa.

— Vrei să mori ca un laș? l-am întrebat.

Știam că lașitatea era ceea ce disprețuia mai mult pe lume, și cuvintele mele s-au dus către Jur ca niște săgeți otrăvite.

— N-am să mor ca un laș, a zis.

Deodată Jur Bekonen renăscuse, gata să își dea viața pentru salvarea poporului în fața căruia îngenunchease și jurase credință.

— Vom merge spre castel, i-am zis.

Voiam să continui drumul. M-a oprit.

— Vom merge, dar nu fără un plan, ne-a spus prim-protectorul, cunoscut pentru abilitățile sale de strateg.

În clipele următoare Jur Bekonen ne-a explicat poziționarea reînnoiților față de castel. Situația era cum nu se putea mai rea și nu era cea mai bună idee să încercăm să avansăm pe zidurile de apărare. Am decis să coborîm spre străzile Kumoriei și să atacăm. Ce avea să se petreacă apoi… rămînea la voia zeilor.

 

12

 

Formaserăm garda de salvare a Kumoriei, o adunare cuprinzînd trei bărbați și un legru – ultimii luptători ai nomiratului, gonind spre palatul nomireic. Conduceam mica trupă cînd am ajuns spre capătul străzii ce dădea în așa-zisa curte a castelului, un spațiu deschis în care de obicei orice locuitor al Kumoriei avea acces.

Aflaserăm de la Jur Bekonen că reînnoiții aduseseră în această zonă ce mai rămăsese din kumori, de la copii pînă la bătrîni. Aceștia aveau să asiste la judecata și executarea membrilor consiliului, capturați în timpul luptei. Drumurile ce dădeau spre castel erau străjuite de cîte un grup de zece reînnoiți – toți bărbați. Acestor gărzi li se ordonase să macine eventualii supraviețuitori gorhazi – deși era aproape o imposibilitate ca vreunul dintre ei să fi scăpat cu viață – și să captureze kumorii care trebuiau aduși în fața nomirei pentru a-i jura credință.

Stabiliserăm ca prim-protectorul să distragă atenția reînnoiților cu ajutorul legrului, în timp ce noi aveam să ne strecurăm printre kumori și să încercăm să oprim execuțiile, trimițînd morții înapoi în raclele reci.

Alături de vrăjitor m-am ascuns sub una dintre bolțile clădirilor din apropierea castelului. Stăteam după stîlpii de piatră cilindrici, sculptați, în vîrful cărora era draiykonul cu marele ochi al lui Angor Tra, cînd prim-protectorul a atacat. S-a îndreptat spre cei zece reînnoiți cu forța pe care i-o văzusem adesea. Legrul îl însoțea, gata să înfulece acei inamici care-i amenințau stăpînul.

— Nemernicilor, a sosit vremea să cunoașteți furia lui Jur Bekonen! a urlat prim-protectorul cu o forță ce a străpuns cerul, ducîndu-se dincolo de stele, acolo unde doar zeii puteau pătrunde.

Reînnoiții cu priviri goale, cu corpuri din care se hrăneau viermii, măcinate de lovituri de spade, de lănci sau de topoare, nu au așteptat o a doua invitație. Au pornit spre prim-protector cu topoarele și spadele pregătite de atac. Prim-protectorul i-a atras spre el, dincolo de locul în care ne ascunseserăm. L-am văzut fluturînd spada prin aer, chemîndu-i să le dea loviturile cu care omorîse atîția alții înainte. Speram că avea să supraviețuiască, întrucît Jur era unul dintre cei buni, în ciuda divergențelor dintre noi – un om gata să-și dea și ultima picătură de sînge pentru crezurile și jurămintele sale.

Am ieșit din ascunzătoare și ne-am furișat spre hoarda de oameni care completa curtea castelului. Am pătruns printre kumori – cîteva mii rămași în viață. Trăiam un soi de vedenie, ca și cum m-aș mai fi aflat o dată printre acele fețe trase și triste, scoțînd suspine înspăimîntătoare. Îmi aminteau de moartea nomirei, dar cumva peisajul era mult mai puternic și mai dureros. Kumorii erau supuși, îngroziți, incapabili să mai lupte pentru eliberare, iar reînnoiții, de la copii la bătrîni distruși și măcinați de putregai, îi păzeau din toate unghiurile – de pe clădiri, de pe străzile laterale, din fața palatului. Am înaintat printre ei cu greutate, căci, de această dată, nici nu mai priveau la ce se întîmpla în jur. Aveau capetele plecate și astfel aveau să rămînă dacă nu reușeam să învingem.

În ciuda dificultăților am ajuns în apropierea primului rînd de oameni. Dincolo de ei am văzut sulițele ținute de reînnoiții măcinați de putrefacție și plini de tăieturi urîte. În vîrful lor erau prinse șapte capete – cei șapte protectori. Consiliul căzuse, iar cetatea se afla la mila reînnoiților. Mă simțeam sfîrșit și furios, văzîndu-mi apropiații în vîrful acelor lănci. Dacă am fi luptat, am fi pierit în mîinile gorhazilor, dar ideea de a-l convoca pe necromant adusese un sfîrșit mult mai dureros, atras de furia zeilor luminoși pe care îi trădaserăm. Dintre ei am auzit vocea nomirei.

— Este un moment mare pentru Kumoria, a zis cu o voce solemnă, chemînd laolaltă toți reînnoiții strigați din morminte.

Aceștia susțineau fiecare cuvînt rostit de conducătoarea adorată cu lovituri în pămînt, lovituri ce se răspîndeau ca un ecou al întunericului în care se afundase Kumoria.

— Ne vom cunoaște răzbunarea și vom conduce între zidurile acestei cetăți!

Reînnoiții, distruși și desfigurați, se apropiau de kumori, aruncînd priviri crude, întărind fiecare vorbă a nomirei, sporind teama printre kumori.

— Iată-l adus înaintea voastră! a spus nomira.

Printre siluete reușeam să disting figura lui și realizam cine era cel chemat la judecată. Nomirul, cel căruia nomira îi jurase cîndva iubire veșnică, cel cu care își împărtășise viața, fusese prins și prezentat în fața reînnoiților și a kumorilor. Mă convinsesem că sufletul acela bîntuit de propria sa moarte nu mai avea niciun fel de rațiune și de simțire, că omul pe care-l adusese în fața acelei adunări nu mai reprezenta nimic pentru ea.

— Iată-l pe cel care ne-a dat morții!

L-a indicat pe nomir și mulțimea de reînnoiți scotea zgomote sinistre, chemătoare de moarte. Nomirul a vrut să spună ceva, dar nomira i-a tras o palmă care l-a lăsat mut. Conducătorul kumor era deznădăjduit, pierdut în fața viziunii femeii iubite – o nomiră a binelui transformată în conducătoarea răului.

— A venit vremea să ne cerem răzbunarea! A venit vremea să domnim între zidurile Kumoriei!

Mulțimea a aclamat. Nomira a făcut semn unor reînnoiți – un bărbat venit din ținuturile Gilhadiei după înfățișare, plin de tăieturi pe tot corpul și cu gîtul retezat pe jumătate, și un tînăr cu abdomenul sfîrtecat, înalt, bine făcut, ce aducea cu un luptător din arenele yimire, create pentru întreținerea conducătorilor acelui ținut.

— Luați-l! a strigat ea.

Cei doi l-au prins pe nomir, trăgîndu-l spre butucul de lemn unde ceilalți șapte protectori fuseseră decapitați. Avea să sufere o moarte asemănătoare. Trebuia să acționăm.

— Acum! l-am îndemnat pe necromant.

În clipa următoare am spart rîndul din fața noastră și am ajuns înaintea mulțimii ce reunea kumorii – vii și morți. Aveam spada pregătită de atac, iar necromantul ridicase toiagul, emanînd o lumină puternică, asemănătoare celei care ne protejase la ritualul ReÎnnoirii, lumină care părea să slăbească reînnoiții și să îi țină departe de noi atît timp cît eram în raza ei de acțiune. Nu știam pentru cît timp necromantul avea să-i țină sub control, dar era un început. Nici nomira nu fusese scutită de acea reacție. Totuși, mă privea cu ochi sfidători, iar eu nu mă lăsam mai prejos, știind că în fața mea nu mai stătea cea pe care o cunoșteam și pe care o iubisem. Venisem să-mi salvez poporul și să-mi iau cetatea înapoi.

— Ne reîntîlnim, ne-a spus fără niciun fel de teamă. Dacă ați fi știut ce e mai bine pentru voi ați fi gonit spre celălalt capăt al Lumii…

— Și să las Kumoria pe mîinile tale?

— N-ai încredere în propria ta mamă?

Era prima oară cînd nomira rostea cuvîntul acesta de cînd fusese reînnoită, dar nu reușeam să o mai găsesc în ea pe cea care-mi fusese mamă. Nu era decît un suflet chinuit într-un trup mort.

— Kumoria ne aparține nouă, celor vii, i-am zis. Întoarce-te unde ți-e locul. Du-te cu copiii tăi!

— N-am să te las să îmi bagi copiii în racle!

— Nu ne vom întoarce în morminte! s-au auzit glasurile furioase ale reînnoiților care își susțineau conducătoarea.

— Vino la mine să îți cunoști moartea!

Nu era niciun chip să îi convingem. Nomira mă aștepta. Am pornit spre ea gata de atac, în timp ce auzeam incantația necromantului care încerca să continue ritualul început în Marele Templu.

Cei ce ați zăcut în morminte și călcați acu’ pămîntu’, veniți către cei ce v-au chemat! În pace vă strig să vă dau înapoi luminii! Vă chem în numele lui Angor Tra, Vudor Tra, Onor Tra și Tula Tla!

Reînnoiții însă nu ascultau de chemările lui. Rămăseseră pe loc înghețați, dar neînfricați, așteptînd ca puterea necromantului să slăbească, pentru că, în lipsa unui cerc de lumină, nu avea cum să-i țină pe loc pentru mult timp. Atunci aveau să atace.

Cum pornisem către nomira reînnoiților, am văzut că nomirul izbutise să se elibereze din brațele celor doi și se refugiase în apropierea vrăjitorului, de unde încerca să convingă kumorii să pornească la luptă.

— Luptați pentru Kumoria! a strigat, în timp ce necromantul își continua rugile și ritualurile.

Văzîndu-și conducătorul eliberat, kumorii l-au urmat, pornind spre reînnoiții care începeau să își revină de sub puterea vrăjitorului, căci lumina scădea.

Nomira prinsese o lance în mîna dreaptă din care se hrăneau viermii și venea spre mine. M-am îndreptat spre ea, tot așa cum fiecare kumor pornise spre cei chemați din abisuri, ținînd spada cu o tărie pe care abia începusem să mi-o cunosc.

M-am năpustit asupra ei. Încercam să o lovesc cu spada, ferindu-mă de lancea lungă care ne despărțea, dar nomira era agilă și nu ceda. La rîndul ei căuta să mă izbească și ne-am prins într-o bătălie pe viață și pe moarte, la fel ca întreaga adunare din curtea castelului. Era ca un dans fără ritm, haotic. Dădeam două lovituri, param una, mai dădeam una, param alte trei. Diferența era că izbeam într-un cadavru mergător, nesimțitor, pe cînd eu primeam lovituri ce se prefăceau în puncte dureroase. Era ca și cum m-aș fi prins în luptă cu zidul, cu toate că era o femeie, iar fiecare piatră îmi rîdea în față de neghiobia încercării. Voiam să o spintec, să o reduc la pămînt și să o întorc în neființă. Însă tocmai cînd îmi pregăteam o nouă lovitură m-a luat pe nepregătite și m-a izbit din dreapta cu lancea, aruncîndu-mă cît colo. Spada mi-a zburat din mînă și o durere năprasnică mi-a cuprins tot corpul. Preț de cîteva clipe am rămas pe loc, incapabil a mă mișca.

Cum zăceam la pămînt, am văzut lumina necromantului stingîndu-se și am știut că zeii erau furioși pe noi, abandonîndu-ne întunericului. Am simțit reînnoiții revenindu-și complet în puteri, scoțînd sunete fioroase, ieșite din abisurile din care se trăgeau. O parte din ei s-au aruncat asupra vrăjitorului, care s-a prins în luptă cu ei, încercînd să se apere cu toiagul.

Am privit în jur. Am zărit la o distanță neînsemnată de mine spada zăcînd inertă, parcă așteptîndu-mă. Am dat să o apuc, dar nu reușeam să o prind și-mi rîdea în față ca o curvă nenorocită. Nomira se apropia, știam asta după zgomotul tenebros al pașilor săi. Cu o ultimă sforțare m-am întins spre armă. Nomira venea și arunca priviri sfredelitoare. Ochii îi păreau ieșiți din orbite. M-am avîntat spre ei, în ciuda durerii care-mi cuprinsese întregul corp. Am încercat să o atac, dar s-a tras într-o parte și spada a trecut pe lîngă ea, trăgîndu-mă către hoarda de spectatori strînsă între timp în jur, așteptînd să sară la luptă.

M-am întors către nenorocită, apropiindu-mă, dar păzindu-mă de ceilalți reînnoiți veniți să își susțină conducătoarea și doritori să se alăture înfruntării.

— Ăsta e al meu! s-a răstit nomira. Omorîți-i pe ceilalți!

Adunarea de copii, femei și bărbați roși de descompunere a înțeles că nu aveau ce căuta în lupta dată atît timp cît nomira nu se învoia. O parte din reînnoiți s-a făcut nevăzută, căutîndu-și propriile victime. Cealaltă parte a rămas locului, privindu-mă cu ochi însetați.

— Vino să-ți cunoști moartea! sîsîia și scuipa nomira.

M-am aruncat cu ură asupra ei și am izbit fără milă. Nemernica era ageră și reușea să se retragă și să ocolească loviturile cu ajutorul lăncii, iar eu alunecam pe lîngă ea ca saltimbancii care ne desfătau ochii cu spectacolele lor la mesele date de nomir, căpătînd noi lovituri dureroase – una în abdomen, cealaltă în picior, una nouă prin laterala stîngă. Am încercat să o izbesc la rîndul meu, dar fără succes.

— Vei fi al meu! a insistat, privindu-mă batjocoritor.

Dobîndise încredere în ea, subminîndu-mi forțele, încurajată fiind de hoarda de reînnoiți, ceea ce m-a avantajat. La un pas de neatenție m-am strecurat pe lîngă adunătura de reînnoiți și am străpuns-o în abdomen. Spada a trecut prin leș, ieșind prin spatele nomirei, însă aceasta nici n-a mișcat. Lovitura fusese zadarnică și izbînda de a fi străpuns ființa ieșită din abisuri a slăbit pe dată. M-am tras înapoi tulburat, realizînd că încercările îmi erau deșarte. Nu puteam omorî o reînnoită.

Am privit spre curtea castelului. Kumorii – copii, femei, bărbați, bătrîni, cei pentru care reînnoiții luptaseră – se duceau unul cîte unul sub loviturile reînnoiților însetați de răzbunare, uitînd că își omorau propriile familii. Reînnoiserăm niște monștri care pierduseră orice formă de luciditate și care izbeau însetați kumorii cu spade, topoare, lănci, transformîndu-i în cadavre. Era o baie de sînge ceea ce se petrecea în curtea castelului. În depărtare l-am văzut pe nomir, încă în viață, prins între doi reînnoiți.

Simțeam că puterile m-au lăsat cînd l-am auzit pe necromant, care încă își striga invocările. Continua lupta și mi-am spus că dacă zeii ne hotărîseră soarta, măcar aveau să ne știe numele…

Încă o dată am năvălit asupra vrăjmașului, de data aceasta aruncîndu-mă asupra întregii hoarde de reînnoiți, care mi-a sărit la gît din porunca nomirei, căreia îi făcusem felul. Atacurile mele erau haotice, neatente, pur și simplu doritoare de răzbunare. Voiam să căsăpesc clica de nemernici înainte să mor.

Loveam în cadavrele umblătoare și mai străpungeam pe unul sau pe altul, dar fără prea mare efect, căci scăpam de unii, dar alții răsăreau de nicăieri, mai furioși, izbindu-mă la rîndul lor. Întreaga luptă se preschimbase într-un dans la întîmplare, chemător de forțe ale întunericului, care-mi îngreunau existența.

Le pierdusem șirul la cum veneau spre mine ca termitele, lovindu-mă, mușcîndu-mă, împingîndu-mă spre moarte. În toată acea debandadă unul din ei m-a prins din spate și m-a aruncat cît colo. Nici n-am realizat ce se petrecuse.

Am căzut la pămînt și spada mi-a scăpat din mînă, zdrăngănind pe dalele de piatră. Am dat să o recuperez, dar era prea departe. Degeaba mă sforțam, nu mai aveam timp. Eram înconjurat de armata de reînnoiți. De undeva din apropiere, glasurile slăbite ale kumorilor se auzeau prin aer, iar eu am înțeles că sfîrșitul ne era aproape. Kumoria era pierdută.

Reînnoiții au venit spre mine, s-au aplecat asupra mea, au început să mă sfîrtece. Ultimul meu gînd a fost că sosirea corbului parcă-mi rostise o altă venire, o știre de moarte pe care încercasem să o ignor. Dar zeii mi-au decis soarta și îmi știu numele. Sînt zorii unor noi vremuri…

 

*

Alexandra Medaru • ReÎnnoireaAlexandra Medaru (n. 1988) a absolvit Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice București și un masterat în Geopolitică și Relații Economice Internaționale.

În prezent este voluntar la organizația non-guvernamentală „Protecția și Studiul Liliecilor”.

Scrie proză și teatru, a debutat cu proză în Revista de povestiri (februarie 2013).

Este absolventă a Atelierului SF organizat de Revista de povestiri și Bookblog în 2014 și, în prezent, membră a grupului literar Secția 14, înființat după încheierea atelierului.

 

un comentariu

Leave a reply

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also Comments Feed via RSS.

Be nice. Keep it clean. Stay on topic. No spam.

Argos – Science Fiction & Fantasy 



revista poate fi cumpărată de pe:





Archive