Home » recenzii

Eduard Pandele – Cea mai frumoasă poveste fantasy din acest an

Marian Coman – Haiganu. Fluviul șoaptelorMarian Coman – Haiganu. Fluviul șoaptelor

Editura HAC!BD, 2015

 

O să încep cu încheierea – cartea lui Marian Coman e cel mai bun roman fantasy românesc de la Legendele Țării lui Vam (de Vladimir Colin) încoace. N-a fost chiar o surpriză pentru mine, știam ce poate autorul, dar mă bucur tare mult că nu m-a dezamăgit 🙂

 

(Paranteza numărul unu, sau de ce nu m-a surprins calitatea acestei cărți)

Volumul de debut al lui Marian Coman, Nopți albe, zile negre, e un aliaj în care Marian Coman a adunat o parte din povestirile împrăștiate prin publicații și antologii, rescriindu-le și topindu-le într-un întreg mai bun decît părțile componente, o demonstrație elocventă de virtuozitate scriitoricească. E și o carte-poem și o carte-elegie și o carte-memorie, semnături stilistice cu care vă veți întîlni și în roman.

 

Aidoma lui Colin, și Marian Coman își inventează propria mitologie, plină de personaje vii, de carne și sînge. Altfel decît Colin, Marian Coman știe că va mai publica și alte volume din saga lui Haiganu, așa că nu își pune frîu cuvintelor și nici nu răspunde tuturor întrebărilor. Asta e bine, pentru că vreau să mai citesc povești cu Haiganu, și rău, pentru ca volumul ăsta e cumva ca o jumătate de ospăț.

 

(Paranteza numărul doi, sau despre mitologie, Creangă, și HAC! BD)

De mai bine de un an de zile, Marian Coman e scenaristul principal al seriei de benzi desenate Harap Alb Continuă. Acolo s-a născut de fapt Haiganu, ca o nuvelă în foileton. De acolo sînt Haiganu (Ochilă în povestea lui Ion Creangă), Moroianu (Spînul…), Nedelia (Sfînta Duminică…) sau Ziraxes (Împăratul Roșu…). Chiar dacă Haiganu e o poveste independentă, care se întîmplă cu sute de ani înainte de evenimentele din banda desenată, vă recomand să citiți și HAC! BD, ca să vă întoarceți în același univers, acum mai bogat. Banda desenată poate părea la început o simplă transcriere a poveștii lui Creangă, dar, începînd cu numărul 5, devine mult mai îndrăzneață, propunînd origin stories ale principalelor personaje și, finalmente, o epopee originală și familiară în același timp, bazată pe folclorul românesc (și nu numai).

 

Cine e Haiganu și de ce ar trebui să-mi pese? Ei bine, Haiganu e un zeu orb, fiul lui Gebeleizis, zeul fulgerului. El e aruncat pe pămînt de Pleistoros, crudul zeu al războiului, și, pentru prea multă vreme, își plînge singur de milă. Asta pentru că lumea noastră e o temniță, iar oamenii, ale căror gînduri îl țin treaz și-l chinuie neîncetat, îi sînt, fără s-o știe, torționari.

Asta pînă cînd din torentul de voci se aude una care îi răspunde – Zourazi, un copil, aflat și el într-o temniță, sub stăpînirea unui căpcăun. Un copil care e singura ființă cu care poate vorbi – și care îi poate ostoi chinul.

De aici mai departe cartea alunecă într-un vîrtej de aventuri, care mai de care mai întunecate – căci, e important s-o spun, nu e o carte pentru copii. Sau, cel puțin, nu pentru niște copii ușor de impresionat. Căpcăunul Dekibalos nu e doar rău – e malefic și crud. Moroianu nu e doar nemuritor și rece, ca orice moroi, e viclean, și calculat, și dispus să facă orice pentru a-și atinge scopul. Pînă și oamenii din povestea asta sînt negri la suflet. Chiar și eroii principali fac lucruri rele, chit că nu sînt tocmai ei înșiși atunci cînd se întîmplă asta. Și orice victorie e plătită scump.

Dar asta n-ar trebui să vă împiedice să citiți Haiganu. Fluviul Șoaptelor. E, pînă la urmă, cea mai frumoasă poveste fantasy apărută anul acesta. Și eu abia aștept să citesc următorul volum.

 

(Paranteza a treia și ultima, sau despre ce poate fi mai bine în volumul următor)

Pentru că nimeni nu-i perfect, nici Haiganu nu e o carte perfectă. Altfel, ar fi fost cea mai bună carte fantasy românească și punct, nu doar locul 5 în ierarhia mea. Care ierarhie, pentru curioși, este:

Pentagrama (roman, Vladimir Colin)

Basmele omului (povești, Vladimir Colin)

Cronicile sîngelui (povestiri, prima antologie a grupului Kult)

Legendele țării lui Vam (roman, Vladimir Colin)

Haiganu. Fluviul șoaptelor (roman, Marian Coman)

 

Revenind la Haiganu, e un roman de aventuri, o poveste, dar și un poem. Marian Coman folosește cuvintele nu doar pentru a crea imagini, dar și pentru a cînta. Repetițiile, propozițiile dintr-un singur cuvînt, numele inventate, toate acestea pot fi obositoare pentru unii, dar eu cred că prin ele pulsează ritmul ascuns al cărții, pe care îl puteți auzi și voi, dacă vă străduiți oleacă.

Și totuși, pentru data viitoare, mi-aș dori să nu mai existe mici scăpări gramaticale, repetiții inutile sau termeni moderni într-o lume arhaică. Și mai puține descrieri ale unor locuri în care acțiunea de-abia ajunge, pentru că îngreunează degeaba lectura. Și, poate, un glosar.

Dar pînă atunci, mulțumesc, Marian Coman.

 Eduard Pandele – Cea mai frumoasă poveste fantasy din acest an*

Eduard Pandele (n. 1974) a absolvit ASE (Informatică Economică, 1997) și lucrează în industria de jocuri video.

A debutat în 1993, în Jurnalul SF; a mai publicat povestiri SF şi traduceri (Serge Brussolo) în CPSF Anticipaţia, JSF, fanzinele Planetar şi Rătăcitorii. A scris un scenariu de scurt metraj (Fata de nisip, 1994), care a fost ecranizat de o echipă a TVR Iaşi.

A susţinut rubrica de gaming din ediţia pe hîrtie a revistei Lumi Virtuale (2004-2005) și a colaborat cu Cititor SF (comentarii despre apariţiile SF româneşti), Nautilus (reviste SF & bandă desenată) și Helion Online (gaming).

Debutul în volum s-a produs în 2005, cu scenariul poveştii omonime din albumul BD Poveste despre eu de Alexandru Ciubotariu (Hardcomics). În acelaşi an a publicat un text în antologia Atelier Kult (Millennium Press).

Este absolvent al Atelierului SF organizat de Revista de povestiri și Bookblog în 2014.

Leave a reply

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also Comments Feed via RSS.

Be nice. Keep it clean. Stay on topic. No spam.

Argos – Science Fiction & Fantasy 



revista poate fi cumpărată de pe:





Archive