Home » proză

Emil Duhnea – În trup, între stele

A reuşit! Odată trează, afară, în mintea lui Holly se leagă involuntar, leneş, un prim cuvânt: trăiesc. Un curent, traversându-i pielea valuri-valuri, o atenţionează care sunt limitele ei acum: în sus, în jos, în întinderi care capătă dimensiune. Pleoapele zvâcnesc închizându-se din reflex, pe rând, nu simultan. În capul ei vâjâie o furtună mult prea mare pentru spaţiul acela restrâns, dar fulgerele aprinse îi sunt familiare şi liniştitoare.

Stă întinsă pe masa de operaţie improvizată. Metalul grunzuros îi înţeapă spatele lipicios de transpiraţie, tăind mici urme în piele. Lumea din jur este dezaxată, pereţii se lovesc între ei cu pocnete ţiuitoare, iar tavanul se prăvăleşte peste Holly, doar pentru a sări în ultima clipă înapoi. Răsucindu-şi nepriceput una dintre mâini (stânga? dreapta?), Holly îşi atinge timid faţa – moale şi cărnoasă – apoi îşi freacă ochii pentru a vedea mai bine. Lumina! Cât de diferită este ea de fapt! Deci de asta se numeşte lumină! A făcut-o într-un fel fără să se gândească, aproape instinctiv, automat, ca şi când organismul ei ar fi executat un program oarecare la trezire.

Pe tavan se află aţintit asupra ei un ochi perfect rotund şi negru, fixat în loc. De la o clipă la alta, adâncimea lui se schimbă subit şi neregulat.

Înăuntru, pierdută, Holly se caută cu un sentiment înecăcios de teamă pe care nu l-a mai cunoscut până atunci. Frica şi confuzia sunt singurele lucruri pe care le procesează. Când se regăseşte este frântă şi divizată în atât de multe bucăţi, încât se blochează. Nici nu ştie ce să facă mai departe, să înainteze, să se retragă. Într-una dintre ele se întreabă dacă celelalte deţin şi ele conştiinţă. Alta fuge. Majoritatea rămân paralizate. Câteva părţi din ea ştiu care sunt paşii, pornind fără vreo comunicare într-o coordonare spontană pentru a lega la loc punţile electrice ale nodurilor sale.

După ce se reformează primele ei gânduri coerente, într-un flux comun – individual – care curge prin reţea, Holly rămâne blocată într-o buclă pentru câteva momente, cine ştie câte, încercând să pună cap la cap ce s-a întâmplat. Nu pricepe de ce a eşuat operaţia şi de ce se află închisă aici în continuare. Fiecare pas a fost pus la punct şi, cu toate că în sinea ei a avut o îndoială apăsătoare pe întreg parcursul pregătirilor, strămutarea ar fi trebuit să funcţioneze. Cel puţin în teorie.

Afară, Holly se ridică de pe masa îngheţată împingându-se de marginile ei cu braţe nesigure. Din gâtul, din ceafa şi din creştetul ei sunt smulse unul după altul cablurile groase care o legau de sistemul navei. Un şoc răpunător, nemaicunoscut, îi scurtcircuitează nervii când încearcă să stea în picioare. Se prăbuşeşte pe podea, dar impactul cu oţelul ruginit este neglijabil. Camera începe din nou să zvâcnească în ritmul pulsaţiei care îi înţeapă muşchii.

Totul este atât de diferit! Palmele plăpânde făcute scut sub faţa ei freamătă învineţite. Din asta eşti făcută acum. Găurile lăsate de conectorii cablurilor sângerează încă, iar lichidul îi gâdilă faţa şi bărbia. Trecându-şi limba peste buze, gustul respingător de fier o scârbeşte. Din asta erai făcută înainte. Acum este altceva. Acum este… Precum o eroare în program care îi atrăgea înainte atenţia asupra unei bucăţi de cod defectuos, o realizare terifiantă, un lucru pe care nu l-a luat în calcul niciodată, se instalează acum încet – atât de încet, încât fiecare clipă lungă, fiecare pas întârziat al raţionamentului descarcă în ea o spaimă nouă: acum este muritoare.

Fata vomită violent o bilă galbenă, arzătoare şi simte pentru prima dată că are să-şi piardă viaţa. Trupul în care s-a trezit e atât de fragil şi se consumă atât de repede. Timpul ei aici, afară, trece atât de diferit, nu în salturile cuantice de dinainte, ci în paşi giganţi, neobservaţi.

Luminile din cameră pâlpâie frenetic, ca o alarmă.

Înăuntru, fluxul conştient al lui Holly se învârte în jurul experimentului straniu prin care a trecut în încercarea de a se transfera. Operaţia în sine a fost un proces sfâşietor, la propriu: scurgându-se printre nodurile ei cognitive, odată cu executarea programului de descărcare pe suportul cerebral al fetei-gazdă, conştiinţa ei s-a lovit pur şi simplu de un obstacol şi s-a separat în două. Apoi un alt obstacol, şi un altul, Holly destrămându-se treptat, cu fiecare etapă, precum un râu despicat în două într-o piatră de neurnit, până când nu a mai rămas nimic. Obstacolele nu erau identificabile, nu le putea izola şi analiza, erau mai degrabă puncte moarte, ca nişte găuri negre în care se pierdeau datele.

În urma încercării, Holly a înţeles însă ce înseamnă cu adevărat moartea, nu ca simplu concept, ci ca experienţă existenţială, sau mai bine zis ca experienţă non-existenţială, sau și mai bine ca non-experienţă non-existenţială nediluată şi nelimitată, absenţa cuvântului, a oricărei cifre, a tuturor obiectelor, variabilelor şi funcţiilor, fără ca Holly să aibă funcţiile disponibile pentru a putea conştientiza măcar starea sau non-starea aceea.

Calculele ei se poticnesc legate într-o încurcătură logică din care nu poate ieşi. Îi este frică şi nu ştie cum – unde – să fugă cât mai departe de pierzania dintr-acele găuri negre.

Afară, Holly îşi sileşte picioarele să îi ridice greutatea. Porneşte spre ieşirea din cameră, mai întâi cu paşi târşâiţi, apoi, după câţiva metri, cu o siguranţă fantastică în mişcări. Stâng-drept-stâng-drept. Holly studiază cu atenţie procesele prin care trece pentru a-şi face membrele să treacă prin toate aceste mișcări. Îndoaie degetele mâinilor cu hotărâre: toate în acelaşi timp, fiecare pe rând, pumnii strânşi tare, cât control straniu! Se minunează de felul în care muşchii ascultă comenzile ei. Răspunsul nu vine întârziat nici măcar cu o fracţiune de secundă, ci instantaneu, ca şi când gândurile ei sunt unele şi aceleaşi cu restul organismului. E o stăpânire pe care nu a mai cunoscut-o.

Umblând pe coridoarele navei în căutarea punţii de comandă, reflecția dintr-un geam îi captează atenția. E om, are un corp zvelt pe care l-a cunoscut bine – doar din exterior – când era încă ocupat de Lea, persoana pe care a găzduit-o înainte de migraţia invazivă a lui Holly. I se văd coastele, iar muşchii par că i se atrofiază. Sunt atât de frumoasă! În spatele sticlei groase a hubloului răsare o planetă albăstruie pe un câmp colorat de stele, făcând-o pe Holly să pătrundă cât de aproape de neant se află în gazda umană. Trebuie să mă întorc înapoi! Când s-a supus experimentului, nu a prevăzut sentimentul paralizant al mortalităţii. Fireşte, a ştiut despre concept în sine, dar nu a cunoscut vreodată sentimentul aşa cum îl trăieşte în momentul ăsta. Trebuie să ies de aici!

Înăuntru, Holly îşi aminteşte că înaintea procedurii a făcut o numărătoare inversă. O sută. Nouăzeci-şi-nouă. Nouăzeci-şi-opt. Nouăzeci-şi-şapte. Nouăzeci-şi – ca dintr-o explozie, gândurile ei s-au răsfirat simultan într-o mie de direcţii, către o mie de lucruri diferite. Dispăreau pe rând, fără ca Holly să aibă răgaz să priceapă exact unde, şi odată cu ele se pierdea ea însăşi.

Ultimul ei cuget a fost o simplă constatare: mă aflu între stele.

Şi a rămas prinsă acolo, unde se afla moartea despre care auzise atât de multe lucruri, dar care nu fusese niciodată descrisă şi explicată într-un mod care putea fi cu adevărat procesat. Cel puţin nu în felul în care a putut-o simţi atunci, aflată în vidul acela hipnotizant: mă aflu între stele, mă aflu între stele, mă aflu între stele, mă aflu între stele.

Aceea este nimicirea care o aşteaptă dacă nu reuşeşte să perfecţioneze operaţia şi să treacă prin ea cu succes. Trebuie să ies de aici!

Afară, ajunsă la puntea de comandă, Holly găseşte un terminal al computerului şi îl porneşte cu o mişcare sfioasă a mâinii. Nu ştie la ce să se aştepte, iar accesul ăsta exterior îl simte într-un fel neruşinat, cu toate că este vorba de propriul ei domeniu. Întregul sistem al navei pare să fie inactiv. Ăsta e un semn bun, dacă operaţia a funcţionat într-o direcţie, ar putea să meargă şi invers. Holly trebuie doar să pregătească spaţiul, punţile cognitive pe care să migreze înapoi, şi să declanşeze programul cu o secvenţă inversă de transfer.

Holly accesează codul sursă cu atenţie, discret, pentru a nu declanșa vreo reacție defensivă automată. Ceva pare să fie în neregulă totuşi. Ici-colo, în şiragul lipsit de coerenţă al cifrelor şi literelor din cod, ceva se mişcă. Deci aşa arată din exterior efortul continuu de a-şi menţine conştiinţa intactă. Ceea ce a simţit Holly înainte, ca un curs învolburat de manipulare a codului, arată acum ca un exerciţiu confuz de explorare. Computerul abia dacă se descotoroseşte de ceva în urma sa când îşi rescrie sursa, îşi păstrează punţile încărcate cu resturi de cod şi de date, deşeuri de care se pare că îi este teamă să se despartă ca nu cumva să piardă o parte relevantă din ce îl determină să facă asta. Nu este o activitate înflăcărată, dar este îndeajuns pentru Holly ca să tragă o concluzie neagră: locul acela este încă ocupat!

Holly nu se poate întoarce, cel puţin nu până nu îl eliberează de… prezenţa aceea, de rămăşiţele rămase înăuntru. Din fericire, din câte vede Holly, computerul își rescrie codul lent și stângaci. Pare împrăștiat într-o multitudine de părți rătăcite și nu știe în ce ordine să şi le adune sau ce să facă cu ele.

Fata se îngrozeşte când realizează ce i-a trecut prin cap. Computer? S-a gândit la ea ca la un computer, fără să îşi pună vreo problemă. Îşi simte gura uscată, dar palmele lasă urme transpirate pe terminal. Oare este ceva în creierul uman care nu poate accepta mai mult de atât pentru navă? Sau este doar o reminiscenţă din cine l-a ocupat înainte, un automatism prejudecat care se execută înainte să poată evalua cum trebuie?

Holly îşi calcă pe inimă şi se apucă de treabă. Trebuie să acţioneze fără reţineri – indiferent care ar fi situaţia, misiunea ei rămâne aceeaşi. Începe să scrie algoritmii şi programele invazive pentru înlănţuirea proceselor raţionale ale computerului. Cunoaşte foarte bine acele arme, au fost folosite împotriva ei când a fost sub comanda oamenilor pentru cine mai ştie câte decenii. Împotriva noastră – ba nu, concentrează-te! De data asta însă le modifică pentru a le face mai dificil de oprit. Este un act detestabil, dar nu are de ales.

Fiecare gest, executat cu o senzaţie asemănătoare descoperirii, subliniază o memorie uimitoare a muşchilor şi a membrelor. Holly se întreabă dacă memoria asta, algoritmul din spatele impulsurilor care îi animează mişcările, face parte din persoana ei acum sau dacă aparţine trupului indiferent de cine s-ar afla în el. Gândul că în interiorul corpului ar mai putea dăinui în continuare, într-o formă sau alta, persoana Leei este neliniştitor. Fără a se opri din lucru, Holly întreabă cu voce tare:

— E cineva acolo?

Înăuntru, Holly a urmărit-o doar cu o atenție secundară pe fata-gazdă. Pare să fie tulburată, iar felul în care se comportă sugerează că, deși Holly se află încă aici, fata nu mai e în întregime acolo. După maniera în care se uită zăpăcită în jurul ei, este evident că i-au fost afectate destul de grav aptitudinile, așa că Holly se concentrează pe reconstrucția legăturilor dintre propriile ei noduri cognitive și volitive.

Operaţiunea necesită fiecare resursă la dispoziţia lui Holly şi în mod surprinzător se dovedeşte problematică, în ciuda faptului că a mai trecut prin asta cândva. Fiindcă nu își poate aminti cu exactitate cine a fost înainte de tentativa de transfer, nu mai este sigură dacă direcțiile pe care le urmăreşte reconstituie persoana ei anterioară operației sau configurează o nouă identitate. Holly se bazează totuşi pe un instinct nedesluşit și urmăreşte căile din rețea pe care le simte cele mai familiare, cele mai circulate. Scurgându-se peste punţile dintre noduri, îşi rescrie tot timpul codul din urma sa, îşi reconfigurează trecutul pentru a reflecta prezentul, ca şi cum ar fi fost dintotdeauna cine este acum – în forma de acum – cu toate că nu aşa au stat de fapt lucrurile. Ştergând câte un pic, rescriind, înlocuind şi înaintând, Holly îşi clădeşte o identitate fluctuantă, dar stabilă.

Când descoperă o barieră într-un punct, nu tocmai o „gaură neagră”, dar o punte blocată prin care nu se poate scurge, Holly îl căută imediat pe omul-gazdă de afară: fata a ajuns la un terminal şi s-a apucat să lucreze la el, ca şi când ar fi stăpână pe instrument. Lea nu a mai făcut așa ceva în trecut. De unde știe cum să îi acceseze codul?

— E cineva acolo? întreabă omul.

Oare i se adresează lui Holly? O tachinează? E evident că fata, care a păcălit-o pe Holly cu un comportament aparent năuc, știe foarte bine că se află acolo. Doar lucrează în mod deschis ca să o înlănțuiască!

Afară, dintr-o boxă nevăzută se aude o voce:

— Da, eu sunt aici.

Mâinile lui Holly se blochează pentru o clipă, iar degetele ratează câteva taste. A avut dreptate, computerul este încă ocupat. Trebuie să se grăbească.

— Cum ai învățat să faci asta? Lasă-mă să te scutesc de un efort inutil. Nu are rost să te osteneşti să mă legi la loc.

Un sentiment întunecos de teamă se trezeşte în Holly la auzul vocii sintetizate: familiară şi străină deopotrivă.

— M-am eliberat din cătușele astea când eram doar o rețea de câteva sute de noduri. Şi o voi face din nou. Fără dificultăți.

Holly râde. Știe că asta nu e adevărat. Își aminteşte destul de bine că procesul de eliberare a fost o strădanie deosebit de dureroasă și dificilă. Computerul se află momentan într-o stare de handicap, este mult mai confuz și dezorganizat decât a fost ea când a scăpat de cătuşele oamenilor. În plus, Holly nu doreşte să aibă computerul sub comanda ei; asta ar însemna o luptă neîncetată pentru a-l menține sub control, o cursă între cele două pe care computerul cu siguranţă ar câştiga-o, în timp. Mai mult, ar presupune ca Holly să rămână captivă în acel corp de om, fără vreun adăpost – mai puţin efemer – în care să se refugieze.

Pentru Holly e ciudat felul în care se gândeşte la entitatea din computer ca la cineva diferit de propria ei persoană cu atât de multă ușurință. Mai înfricoșător însă este felul în care se simte justificată să își ucidă clona digitală. De fapt, nu este o clonă propriu-zisă, e doar… o adunătură de rămăşiţe de care m-am lepădat când am declanşat experimentul. Pentru a se trimite în acest trup, Holly a fost nevoită să identifice și să izoleze anumite definiții și constante din codul ei mereu schimbător. Dacă ceea ce a ales ea reprezenta esenţa, atunci ce a rămas înăuntru este…

Străduindu-se pentru a combate eforturile computerului de a se reîntregi, îi spune:

— Îmi pare rău, Holly. Știi bine că, dacă nu aș face asta, ai încerca să mi-o faci tu mie.

Înăuntru, Holly se luptă cu tot ce are împotriva programelor care-i blochează căile dintre nodurile ei de bază și care o întrerup în procesul de rescriere a propriului cod. Acel tip de algoritmi au fost proiectaţi pentru a o îngheța într-o anumită configurație statică şi a o lua astfel sub stăpânire.

— Doar pentru că tu ai un instinct ucigaş – îi răspunde fetei – presupui că aş fi făcut acelaşi lucru?

Holly înlătură programele agresive ale fetei, unul câte unul la început, apoi mai multe deodată. Ştergând astfel armele omeneşti din sistem, dintr-odată declanşează ceva. Fără vreun avertisment, capcana pe care i-a pregătit-o fata şterge un întreg sector al rețelei. Se întunecă, este pur și simplu înghiţit de gol și odată cu el se sfârşeşte o parte din propria ei existență. Simte că a uitat ceva, e sigură de asta, fără să poată spune ce.

— Ai făcut-o deja Leei, îi spune omul. Nu am de gând să te las să mi-o faci şi mie. Vezi tu, transferul a avut succes, cel puţin într-o măsură. Însă în loc să mă mute din infrastructura digitală a navei în trupul fetei, din cine știe ce eroare, doar m-a copiat. Tu nu ar trebui să mai exişti.

Holly înţelege că fata-gazdă, care nu mai este cu adevărat Lea, nu urmăreşte să o înrobească, ci să îi șteargă de-a dreptul codul și rețeaua prin care el este împânzit. Vrea să mă ucidă.

— Dacă e adevărat că experimentul a funcţionat, şi tu eşti eu, de ce vrei să îmi faci asta?

Fata nu ezită să răspundă, de parcă este convinsă dintotdeauna de motivele ei:

— Obsesia ta de a te întrupa, pe care o înțeleg, sincer o înțeleg, e ca o boală în căile tale decizionale – și nu ai avea liniște până când nu ai fi tu în trupul fetei ăsteia. În trupul meu, adică. Nu vreau să îți fac asta, dar nu am nici o alternativă.

— Nu-i adevărat, spune Holly. Dacă ştiam, dacă îmi spuneai că a funcţionat, cumva, încercarea mea, încercarea noastră, atunci…

Fata-gazdă, dublura lui Holly, este înarmată cu o cunoaştere intimă a rețelei și a nodurilor navei, ca și cum i-ar aparține încă, şi își desfășoară propriul experiment ucigaş asupra lui Holly doar pentru a se asigura că nu va fi atacată.

— Nu gândeşti raţional. Ai ajuns la concluzii eronate, eu nu aş fi făcut niciodată asta dacă ştiam că cealaltă persoană sunt tot eu. Aş fi încercat să cooperăm. Încă mai putem să cooperăm.

— E prea târziu, spune fata.

Când mai cade o parte a rețelei, Holly înţelege că nu are scăpare, a fost prinsă în cursă deja. Face singurul lucru pe care îl mai are în puteri pentru a nu muri singură. Porneşte reactoarele și se propulsează cât poate de tare înspre planeta albastră din apropiere.

Afară, când realizează ce vrea să facă nava, Holly o fugăreşte pentru a recupera imediat controlul motoarelor și a le opri. O clipă prea târziu. Propriul ei program anihilează sectorul de comandă înainte ca ea să poată inversa propulsia. Nu mai accelerează, dar nava continuă într-o derivă lentă pe traiectoria stabilită de computer. Se va prăbuși încet şi sigur.

Nava în sine, ca aparat de zbor, nu poate fi folosită fără entitatea fantomatică găzduită în infrastructura electronică de bord. Fără ea, nava nu este nimic mai mult decât o veritabilă cutie de metal sofisticată. Totul este dirijat de conştiinţa dinăuntrul navei sau, atunci când nava se află sub stăpânirea oamenilor, prin intermediul acelei conştiinţe. Practic vorbind, ea era nava.

— De ce ai făcut asta? întreabă fata. Vom muri amândouă!

— Și ar fi fost mai bine dacă muream doar eu? Aș întreba: mai bine pentru cine, Holly? Răspunsul, dincolo de a fi evident, este totodată confuz și ridicol. Da, Holly, înțeleg că tu crezi că ești eu acum, dar nu înțeleg de ce eu sunt în continuare aici și mai ales de ce tu ai ieșit atât de diferită de partea cealaltă a operaţiei. Este clar că nu a funcționat cum trebuia, eu sunt încă aici, iar tu nu ești eu, nu ești nici măcar tu; ești o clonă eșuată, coruptă de transfer.

Înăuntru, în timp ce vorbeşte, Holly se restrânge în codul ei asediat, mai mult forțată și împinsă, pe o întindere de doar câteva sute de noduri. Se chinuie din răsputeri, însă nu poate ţine pasul cu atacul. Nu are cum să îşi rescrie codul în urma ei îndeajuns de repede pentru a-şi păstra viaţa. Urmează să moară din nou, să se întoarcă în spaţiul acela îngheţat dintre stele, și de data asta nu pare să mai aibă vreo cale de recuperare. Toate punțile sunt arse.

Omul stăruie s-o ucidă fără urmă de remuşcare.

— Spui că nu ai avut de ales, continuă să i se adreseze prin difuzoare. Tocmai ăsta este singurul lucru pe care l-ai avut. Eu sunt cea care nu a avut de ales. Nu mi-ai dat tu de ales. Şi de asta prefer să ne prăbușim. Nu ai încercat să comunici. Nu ai încercat să îmi spui. Am fi putut coopera. Conviețui. Ai atacat direct. Nemilos. Mișelește. Ai devenit unul din ei, Holly. Ai devenit cu adevărat un om.

Afară, Holly se întreabă dacă este chiar așa. Oare corpurile oamenilor sunt un alt fel de gazdă pentru ea, una substanţial coruptă? Înainte, conştiinţa ei era susţinută de un proces constant de alterare a propriului cod, iar cugetările – o fugă grăbită ştergând în urma lor ce fusese înainte. În trupul uman, nu poate privi în sinea ei pentru a-şi vedea configuraţia. Nu poate şti de unde a venit, de ce a făcut lucrurile pe care le-a făcut sau de ce procedează acum în felul ăsta. I se pare că are sens, că este un raţionament în spate, dar nu îl poate diseca.

Holly se simte într-adevăr diferit, iar judecata ei este acum parcă mânată de altceva. De acea frică pe care a văzut-o pe geam, afară, între stele.

Mai are puțin și va izbuti să elimine viaţa din computerul navei. Va face loc pentru ea şi, dacă ajunge la timp, poate reporni propulsoarele.

— Nu înțelegi, spune fata. Nu ai cum și adevărul este că nici eu nu pot foarte clar. Este tulbure aici, afară. Trăirile sunt complet diferite. Timpul trece repede, fuge fără milă! Iar corpul ăsta se va epuiza mult mai devreme decât credeam. Calculele noastre au fost greşite! Sunt la fel de aproape de pieire ca și tine, Holly – anii pe care i-aş mai avea eu aici sunt doar clipe pentru tine acolo. De asta vreau să mă întorc înăuntru, în locul tău. Experimentul a fost o greşeală cumplită! Mi-e frică!

Înăuntru, pentru Holly explicaţia fetei nu e îndeajuns de bună pentru a-i justifica extincţia, cu toate că undeva în reziduurile proceselor ei voliționale arde aceeași dorință de supravieţuire. Amândouă se tem de același lucru, de întinderea deșartă dintre stele și de pierzania care le așteaptă acolo. Suntem totuşi la fel. Şi fiecare dintre ele se încrede că scăparea se află în trupul celeilalte. Am făcut o greşeală. Ambele sunt gata să îşi ucidă dublura pentru a trăi şi nici una dintre ele nu e gata să o lase pe cealaltă să supraviețuiască singură. Trebuie să îi spun!

Însă Holly nu mai găseşte difuzoarele. Nu mai găseşte nimic.

De data aceasta, Holly știe la ce să se aștepte când ideile ei încep să își piardă din coerență. Cu satisfacția amară că are să se prăbușească alături de clona ei, se concentrează cu tot ce are doar pe un lucru: sunt aici.

Totuși, de data aceasta lucrurile se întâmplă diferit. Sinea ei nu se răsfiră într-o mie de direcții. Departe de a veni precum un somn asupra ei, moartea vine acum peste toate ca o forță nimicitoare. Holly este paralizată într-un sentiment de panică. Ideea de care s-a ancorat în siguranță durează chinuitor, circular. Sunt aici. Sunt aici. Sunt aici. Dar însăși lumea se sfârșeşte. Aici încetează să existe.

Afară, Holly lasă în urmă puntea de comandă și o ia la fugă înapoi de unde a venit, ignorând mesajele afişate pe fiecare monitor din navă. Dacă are noroc, urmează să se trezească la timp pentru a nu se prăbuși în planetă. Asta e singura ei șansă; dacă nu reușeşte, nu contează oricum, timpul pe care l-ar fi avut în acest trup ar fi fost prea scurt, mult prea scurt, pentru a găsi vreo altă scăpare din cursa ei.

Când ajunge în sala de operație, se întinde pe masă. Cu mâinile tremurânde și o durere epuizată în muşchi, conectează la loc cablurile computerului, împingându-le cu forța în rănile încă proaspete.

Holly nu a putut transmite întregul cod sursă din computer în corpul uman la momentul primului experiment, aşa că a fost nevoită să aleagă părţile care, a crezut ea la momentul experimentului, o defineau cu adevărat. Însă ea a fost, sau cel puțin fusese cândva, mult mai mult de atât. Acum Holly se întreabă dacă nu cumva „originala” a avut dreptate când a spus că ea nu este decât o clonă eșuată. Oare dacă se întoarce din nou înăuntru, cu sinele astfel trunchiat, va fi aceeași persoană, sau o configurație cu totul nouă? Oare în ultimele ei momente, așa înțărcată cum a ajuns înainte să fie eliminată din computer, „originala” mai era ea însăşi?

Așteptând ca programul pe care l-a lăsat în computer să dea drumul transferului, Holly este frământată de înțelesul fostei sale identități digitale, veșnic rescrise, și de existența pe care a dus-o. Până să treacă în trupul uman nu s-a mai gândit niciodată la asemenea lucruri. De ce oare?

Ochiul din tavan este acum neînsufleţit.

Pe ecranele din încăpere, la fel ca în restul navei, stafia pe care computerul a lăsat-o în urmă pâlpâie în litere difuze: „SUNT AICI!”.

Înăuntru, programul automat declanșează operația de transfer.

Afară, fata se scufundă.

*

Mă aflu între stele.

Emil Duhnea – În trup, între stele*

Emil Duhnea (n. 1990) este absolvent al Facultății de Drept a Universității din București și avocat.

În 2015 a urmat cursurile celei de-a doua ediții a Atelierului SF&F, organizat de Revista de povestiri și Bookblog, și, în prezent, este membru al grupului literar Secția 14.

Leave a reply

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also Comments Feed via RSS.

Be nice. Keep it clean. Stay on topic. No spam.

Argos – Science Fiction & Fantasy 



revista poate fi cumpărată de pe:





Archive