Home » proză

Cătălina Fometici – Foșnet de mătase albă

  1. Sub bolţile ascuţite

 

— Va veni şi azi, anunţă bătrînul conte Lorenzo de L’Aquila, ridicînd un deget a luare-aminte. Va păşi pe luciul străveziu al marmurei negre, în care uriaşele coloane dorice se răsfrîng stins, estompat, ca într-o apă tulbure, şi va înainta plutind ca pe nori în lumina ce se cerne roşie, spartă printre cioburi de vitralii suspendate în ferestre niciodată deschise…

Stătea tolănit în jilţul uriaş de la fereastră, acoperit pînă la gît cu o pătură verde cu modele brune, şi privea afară, pierdut în albul fără început şi fără sfîrşit al zăpezilor căzute cu veacuri în urmă. Cel puţin aşa i se părea; că niciodată n-a văzut altceva decît alb în văile întunecate de sub peretele înalt şi cenuşiu. Că niciodată cerul, care atîrna atît de greu, n-a avut altă culoare. Că încremenirea albă a domnit de-a pururi în jurul castelului vechi, uitat pe un colţ de stîncă din munţii Abruzzi.

— Va veni aşa cum a venit şi ieri, zise el, căscînd. Se va opri acolo, sub tavanul înalt pînă la cer, albă şi tăcută. Parcă ar vrea să spună: ce mai faci? Ce-ai mai făcut în ultima vreme? Tot singur, în văgăuna asta de piatră, cu lupii şi viscolul? Vicleană, baborniţa. Tot frumoasă a rămas, în ciuda trecerii anilor. Părul ei, tot negru ca pana corbului, cu luciri albăstrii. Pielea ei, tot netedă, tot curată. Poate doar cu o uşoară tentă de violet, dar nu exagerat de supărătoare. Ce vrei, o întreb, pentru ce te tot oboseşti pînă aici prin zăpada asta infernală, prin aerul îngheţat care taie ca praful de sticlă?… Dar ea tace, mereu tace, stă acolo ţeapănă, cu mîinile atîrnînd din faldurile largi, albe. Şi atunci tac şi eu, deşi aş avea atîtea să-i spun. Tu ce crezi? Ce ar trebui să-i spun, Cristabel?

Se întoarse către nepoata sa, ale cărei bucle arămii scînteiau puternic în lumina flăcărilor din cămin. Purta un inel de argint cu piatră de turcoaz pe degetul mijlociu al mîinii drepte, îi vedea culoarea stridentă dansînd frenetic pe fondul negru al mănuşii de dantelă şi al rochiei de catifea. Probabil că purta şi cerceii asortaţi, dar pieptănătura îi ascundea podoabele din urechi.

— M-ai auzit, Cristabel?

Cristabel nu-l auzise, cosea ceva – probabil o decoraţie la un săculeţ de mînă, sau învelişul unui paravan, sau cine ştie ce alte fleacuri cu care îşi umplea după-amiezile – şi chipul ei palid era aplecat solemn asupra lucrului de mînă, ca într-o rugăciune mută.

— Am visat-o, continuă el, o tot visez nopţile. Vine să se aşeze pe marginea patului, absentă şi priveşte în gol. Părul ei, lung şi negru, atîrnă despletit pînă la şolduri şi ochii negri cu luciri de flacără caută – ce? – prin colţuri întunecate… Dar, Cristabel, ascultă! Ascultă! Auzi ţipetele? Ţipetele ce răzbat din încăperi prin care nu mai păşeşte nimeni, în care stăpînă este doar Bezna cea de nepătruns…

Un ţipăt lugubru străbătu coridoarele de la etajul superior, reverberînd prin unghere ascunse, pe sub arcadele înalte. Cristabel lăsă lucrul de mînă în poală şi ridică ochii, înfiorată.

— E vîntul, şopti ea.

Bătrînul rîse.

— Ah, vîntul… Nu e vîntul, copilă. Dar ce ştii tu! Este ea. Vine din nou, cu paşii ei uşori care sîngerează – du-te numai să vezi urmele de sînge de pe covoare, mîzga lipicioasă de pe scările de marmură. Simte curentul cel rece, mai rece decît viscolul care ridică zăpezile în vîrtejuri ameţitoare pînă în înalt, şi ascultă lanţurile, groaznicul zornăit al lanţurilor… Iat-o… Iat-o cum vine spre noi, albă şi străvezie ca o ceaţă îngheţată, cu ochii ei minunaţi ascunşi de faldul linţoliului, cu un zîmbet împietrit pe buzele ei vinete… Iat-o… Ah… Rosalia…

 

  1. Rosalia

 

Ai apărut pe parapet încruntată ca o stăpînă a ţinutului – ceea ce erai – şi despletită ca o Valkyrie a sudului – ceea ce ţi-ai fi dorit să fii. Aveai chiar şi o armură elegantă din argint, lucrată în filigran, frumoasă ca o bijuterie şi atîta de subţire, încît ar fi străpuns-o şi un vîrf de ac. Ce ai crezut? Că apariţia ta delicat-războinică îţi va mobiliza oamenii obosiţi şi împuţinaţi, luaţi prin surprindere de noul stăpîn venit să își însușească ceea ce îi aparţinea? Ţi-ai imaginat că soarele îşi va reflecta chipul înfocat în metalul alb, dantelat şi un suflu proaspăt de curaj şi vitejie îţi va trezi armata decimată, la fel cum apariţia Minervei a întors oştirile ahee din drumul laşităţii? Rosalia, în ziua aceea nu era soare. Se auzeau tunete rostogolite în depărtări şi fulgere prelungi brăzdau poala întunecată a norilor.

Armura ta inocentă, făurită, probabil, pentru un bal mascat, nu te-a ajutat prea mult. Am vrut să te întreb dacă ai purtat-o şi în timpul ambuscadei, atunci cînd oamenii tăi, cocoţaţi pe stînci, la adăpostul brazilor, au slobozit din înalt o ploaie de săgeţi asupra mercenarilor mei, cei atît de ticăloşi, trimişi din ordinul meu să strîngă tributul din satele ce ţi-au aparţinut cîndva ţie. Dar mi-am amintit: ce să cauţi tu acolo, doamnă de marmură, şi mătase, şi fir de argint? Tu ai stat în capelă, îngenuncheată în faţa Madonei Îndurerate, şi te-ai rugat pentru izbîndă, frămîntînd între degete un crucifix de aur cu boabe de rubin, ca lacrimile de sînge ce curgeau din ochii Fecioarei…

Ai privit tăcută, cu mîinile albe încleştate în lanţurile ruginite care te ţintuiau la perete, cum lama oţelului fulgeră scurt în aerul greu, lăsînd în urmă dîre roşiatice, suspine finale şi chipuri reci ca nişte măşti de ceară. Ai trecut ca o regină printre mercenarii mei, care se codeau şi rînjeau, şoptind vorbe cu subînţeles. Am vrut să te întreb: unde îţi este Madona Îndurerată acum, doamnă de argint cu plete negre ca fumul – fumul ce se înălţa în urma noastră, după ce focul a mistuit vechiul edificiu pe care lungul şir de strămoşi din care cobori ţi l-a lăsat drept dovadă vie a altor vremuri, demult apuse – dar faţa ta întoarsă mi-a îngheţat glasul în gît şi simţeam în ceafă privirea înceţoşată a icoanei întipărindu-şi imaginea mea vie în ochii ei de vospea, în vreme ce flăcările îi mîngîiau chipul aspru şi ascuţit. Ai mers tot drumul cu capul sus şi cu spatele drept, de parcă ar fi fost marşul tău triumfal, şi nu al meu, purtînd lanţurile grele ca pe nişte podoabe obişnuite. Ai intrat firesc pe porţile castelului meu, grosolan construit, ca şi cum tu ai fi fost adevărata stăpînă, iar eu un biet oaspete nepoftit, rebegit de vremea rea de afară, care cerşeşte cu glas milog un adăpost pentru noapte la umbra zidului, într-un ungher oarecare. Chiar m-am pierdut în primul moment, uitîndu-mă pe mine în faţa ta, şi ţi-am cerut permisiunea să înnoptez sub acelaşi acoperiş cu tine. Nu ştii cît m-a rănit rîsul tău amar, care nu s-a şters de pe chipul tău nici după ce palma mea mare a lăsat urme stacojii pe obrajii tăi albi ca laptele.

Acelaşi zîmbet dispreţuitor mi l-ai adresat şi în zilele următoare, cînd am venit, în repetate rînduri, să-ţi prezint scuzele mele pentru comportamentul atît de lipsit de cavalerism de care am dat dovadă. M-ai primit de fiecare dată în picioare, cu părul tău ca o cascadă neagră despletit pe umeri, cu crucifixul la gît şi lanţurile la vedere, cu chipul la fel de rece şi depărtat ca al Fecioarei din icoana pe care am ars-o, ca să nu-i mai văd privirea dezaprobatoare. Dar erai atît de frumoasă, încît lanţurile în care te-am ferecat nu erau demne de tine. A fost nevoie să îl chem pe meşterul bijutier să subţieze şi să sufle cu argint curat chingile cele late ce îţi strîngeau mîinile mici… Iar pereţii celulei reci au trebuit acoperiţi cu catifele şi brocarturi, iar şobolanii care mişunau prin ziduri, înlocuiţi cu minunatele pisici de Angora, albe şi maiestuoase ca tine… Au murit şi ele, Rosalia… Pisicile de Angora nu ştiu să prindă şobolani; prin urmare, au sfîrşit ele sfîşiate de sinistrele rozătoare…

Şi tu îmi ofereai un zîmbet alb, ca de piatră, în vreme ce din vocea mea răguşită curgeau serenade şchioape şi versuri învăţate Cerul mai ştie unde, prinse din zbor cu timp în urmă, cînd rîdeam gros, porcin la ideea de a le folosi vreodată. Dar asta a fost demult şi tu nu erai acolo. Dacă ai fi fost, le-aş fi învăţat cu rîvnă, ca un şcolar ce se teme de nuiaua învăţătorului său, pentru că tăcerea ta era mai crudă decît loviturile pe spinare pe care le-aş fi primit de la un bătrîn încruntat, cu barbă şi ochelari.

Pînă cînd mi-ai vorbit. Vocea ta era domoală ca apa ce curge printre ierburi line, cufundătoare ca marea în asfinţit. Şi ochii tăi ca diamantele negre au prins o sclipire cum nu mai văzusem. M-ai iertat, am zis rugător, cu teamă şi speranţă, tremurînd cuvintele şi căutîndu-ţi zîmbetul, pe care îl voiam cald şi înţelegător. Şi mi-ai zîmbit, aşa cum am dorit.

Atunci eram sigur că m-ai înţeles, că sufletul tău pur, înclinat spre clemenţă, a cedat. Te-ai apropiat de mine lin, cu paşi uşori şi fruntea senină ca cerul verii. Zîmbeai ca niciodată, cu ochii tăi negri în ochii mei tulburi, cu şoldurile tale înguste lipite de şoldurile mele… Mîna ta stîngă îmi mîngîia cu tandreţe părul, zburlindu-l pe ceafă, buzele tale pline şopteau ceva menit să mă adoarmă, iar în mîna ta dreaptă lucea parşiv, ca un şarpe, lama subţire a unui… Dar ce mai contează! Ploile – ba nu, ninsorile – au căzut peste mormîntul tău, săpat în grabă lîngă bolovanii ăia din afara zidului exterior. De unde era să ştiu că lanţurile – ah, lanţurile! – aveau margini ascuţite şi pielea ta albă avea nevoie doar de o zgîrietură pentru ca rîurile stacojii să ţîşnească la vale, eliberate din mătcile de carne…

Ploua infernal atunci cînd am săpat groapa, iar în depărtare urlau lupii ca demoni însetaţi de suflete rebele; ochii tăi deschişi mă priveau acuzator, sau poate cu indiferenţă, aşa cum m-au privit mereu. Urmele adînci de pe încheieturile tale erau singurele mărturii ale somnului tău nefiresc şi culoarea vînătă a buzelor tale. Te-am culcat în giulgiul de mătase albă ca într-un aşternut de mireasă şi ţi-am acoperit ochii, pe care nu am reuşit să îi închid, cu un fald larg. Am rămas mult timp acolo, îngenuncheat în ploaie, după ce trupul tău a dispărut, înghiţit de noroi.

Liniştea… Mă obişnuiem cu ţipetele tale ce răzbăteau din turn, erau ca o muzică divină pentru urechile mele. În acele clipe erau doar liniştea apăsătoare dintre ziduri, şi ploaia, şi urletele atît de îndepărtate ale lupilor…

 

  1. Cioburi de vitralii

 

— Vino, unchiule, să te întinzi. E tîrziu…

Ferestrele nopţii erau albastre, iar focul adormea în cămin, sfîrîind. Ajutată de cameristă şi de valet, Cristabel îl ridică pe bătrîn din jilţ şi îl conduse în pat. Îl sărută pe frunte.

— Noapte bună, unchiule. Îţi las lumînarea aprinsă, dacă doreşti…

Contele clătină ursuz din cap şi rămase întins, cu privirile pierdute în alte vremuri.

Cristabel luă sfeşnicul cu cinci braţe de pe masă şi ieşi din camera contelui, înaintînd cu precauţie pe coridoarele lungi şi întunecate, cu tavanul mult prea înalt şi ferestre înguste cu boltă ascuţită. Auzi vîntul urlînd înfiorător în încăperile de sus, parcă ar fi fost o voce umană cuprinsă de o disperare profundă. Poate chiar era o voce umană, aşa cum spunea Unchiul atunci cînd era cuprins de febră şi delir şi stătea ore în şir cu ochii aţintiţi în gol, şoptind.

Flăcăruile lumînărilor din sfeşnic tremurau, ameninţînd că se vor stinge. Cristabel grăbi paşii. Avea senzaţia stranie că e privită, urmărită de aproape. Ar fi putut jura că e cineva chiar în spatele ei, mergînd în acelaşi ritm cu ea şi se aştepta să simtă o mînă pe umăr în orice moment. Avea mereu teama asta copilărească în castelul Unchiului. O speria clădirea aceea mare, ascuţită, plină de sunete şi mirosuri ciudate, în care pînă şi servitorii erau cuprinşi de un fel de beţie. Mergeau încet, cu paşi largi şi gesturi întîrziate, vorbeau în şoaptă şi rînjeau grotesc, arătîndu-şi dinţii stricaţi cu rădăcini putrede…

Senzaţia că mai era cineva acolo se accentua cu fiecare pas. Îşi încleştă mîna pe metalul sfeşnicului, încercînd din răsputeri să îşi controleze respiraţia şi continuă să meargă, fără să se uite înapoi. „Să nu se stingă lumînările, te rog, Doamne, să nu se stingă!”, şopti ea, văzînd cum sîmburii de lumină tremură tot mai tare.

Podelele şi covoarele erau pătate cu ceva de culoare întunecată şi cu încă ceva, o mîzgă gelatinoasă care avea un miros dulceag, greţos. Fata se opri, intrigată, şi se aplecă pentru a vedea mai bine. „Idioţii de servitori!”, gîndi ea, încruntîndu-se. „Nu sînt deloc atenţi, aleargă grăbiţi prin tot castelul cu ochii aiurea, cară vase cu mîncare de colo-colo, cu sau fără rost, şi varsă conţinutul, cu o neglijenţă revoltătoare, pe covoarele scumpe de Veneţia. Iar apoi nici măcar nu se obosesc să cureţe. Voi vorbi mîine cu menajera.”

Dar evidenţa îi făcu să tremure mîna cu sfeşnicul. Petele întunecate erau sînge, sînge proaspăt vărsat, cald încă. Îi simţea mirosul greu, sărat, şi îi vedea culoarea intensă strălucind în lumina gălbuie. „Dumnezeule. Ce s-a întîmplat aici?!” întrebă ea cu voce tare şi tresări, auzind ecoul propiului ei glas sunînd spart, cavernos.

Un curent rece, tăios umplu dintr-odată culoarul îngust. Lumînările mai pîlpîiră o dată, sfios, şi se stinseră. Auzi ceva ca o mişcare uşoară undeva, în spate, şi simţi foşnetul unor falduri de mătase. Cristabel lăsă sfeşnicul inutil să cadă pe podea şi rămase înţepenită, cu ochii goi, cu mîinile atîrnînd moi din mînecile îmblănite. Uită să şi ţipe. Oricum n-ar fi putut scoate un sunet, gîtul îi era mult prea uscat pentru asta. Începu să înainteze încet, cu paşi nesiguri pe podeaua alunecoasă, cu întunericul strîngîndu-se dens în jurul ei, sufocînd-o. Îşi simţi pielea încreţindu-i-se pe spate, şi fiori reci îi cuprinseră rădăcina părului. Ar fi vrut să alerge, dar nu voia să stîrnească demonul care îi sufla în ceafă, urmărind-o pas cu pas. Iar substanţa lipicioasă în care călca îi stîrnea repulsie. Încercă să îşi blocheze gîndurile care îi proiectau în creier imagini macabre, dar acestea reveneau hidoase, insistente.

Zăngănitul strident al unor lanţuri undeva, foarte aproape de ea, o făcu să o ia la fugă ţipînd. Alerga la întîmplare prin beznă, lovindu-se de coloanele de marmură, de colţuri ieşite din ziduri pe care nu le ţinea minte. Dar nici nu mai ştia unde se află, pentru că tot ce vedea era negru şi tot ce simţea era un aer rece, prea rece pentru pieptul ei fragil. Auzea zornăitul lanţurilor – groaznicul zornăit al lanţurilor – în toate părţile, oriîncotro mergea. Fîşii moi de mătase o loveau peste faţă, sau poate că erau doar pînzele de păianjen care atîrnau pe pereţi ca lungi linţolii străvezii, învechite.

În goană, se izbi de ceva şi aerul se sparse cu zgomot în jurul ei. Se făcu imposibil de frig, un frig lichid care izvora din toate părţile. O fulgerare de alb i se precipită prin faţa ochilor – zăpada, căzută cu veacuri în urmă – apoi neantul o învălui lacom, întunecat, etern.

 

  1. Mătase albă

 

— Ah, iată-te! mormăi bătrînul, oftînd.

Era în spatele lui, o vedea tremurînd în oglinda înceţoşată de vreme, cu un surîs pe buzele vinete. Un fald al giulgiului îi acoperea ochii frumoşi, iar părul negru, lung şi vălurit, îi cădea despletit pe umeri şi pe spate, la fel ca atunci.

— Ai venit să mă vizitezi? întrebă contele. Să mă ierţi că nu mă ridic, pentru a te întîmpina cum se cuvine. Dar, hei, sîntem prieteni vechi, nu-i aşa? Ne cunoaştem de-o viaţă. Nu te vei supăra pentru atîta lucru.

Se foi pentru a se aşeza mai bine în aşternut.

— Tot îţi mai sîngerează vechile răni, zise el, privind la dîrele stacojii ce se prelingeau de sub linţoliul alb. Şi lanţurile, n-ai mai scăpat de ele?… Credeam că acolo vei fi izbăvită de aceste afurisite unelte. Nu s-a găsit nimeni îndeajuns de milos, în tot acest timp, care să îţi elibereze mîinile delicate de greutatea oţelului poleit cu argint?

Ea stătea lîngă pat, cu mîinile împreunate, cu lanţurile la vedere. Poate că îl privea adînc din spatele giulgiului.

— Nu spui nimic, observă contele. Ţii minte? În seara aceea mi-ai vorbit. Mi-ai spus că liniştea şi singurătatea sînt parte din tine, şi tăcerea cea sumbră este muzica sufletului tău. Sîntem foarte asemănători, tu şi eu. Ar fi trebuit să ne unim singurătăţile şi să le trăim împreună. Dar, la urma urmei, poate că asta am şi făcut, nu-i aşa? Doar că, de fiecare dată, ne-am aflat în părţile opuse ale baricadei. Şi atunci, ca şi acum.

Pufni iritat.

— Trebuia să fii mereu atît de departe. Atît de rece. Atît de sus. Trebuia să ţii un pumnal în mînă, în noaptea aia. De ce taci?… Ştii că am dreptate. Eu voiam să te culc într-un pat adevărat de mireasă, nu într-un mormînt, învelită într-un linţoliu alb. Iar dacă s-a întîmplat altfel, vina este numai a ta. Dar tu continui să vii, să îmi tulburi zilele şi nopţile, să îmi vîri sub nas lanţurile tale afurisite. Ce mai vrei?… Ce vrei?…

Capul stafiei se întoarse spre noptieră, unde se afla lumînarea aprinsă şi un pumnal vechi, cu lama subţire şi mîner aurit. Bătrînul se ridică pe jumătate, pentru a vedea şi el.

— Asta vrei. În tot acest timp ai vrut doar să-ţi termini treaba.

Îmbufnat, se lăsă înapoi între perne.

— Şi eu credeam că sîntem prieteni. Că mă vizitezi din curtoazie. Îmi pare rău că nu te pot pălmui din nou. Ah, Rosalia! Nici pînă azi nu m-ai iertat.

Oftă adînc, apoi deschise ochii mari şi o privi ţintă.

— Bine. Dacă asta vrei.

Se înălţă cu hotărîre şi apucă mînerul pumnalului. Îl cercetă curios, ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima dată. Ridică ochii spre ea.

— Cum ai fi vrut să o faci? În inimă? Sau în gît? Spune! Cum?

Pe buzele ei vinete stăruia un surîs rece.

— În inimă, nu-i aşa?… Şi apoi ai fi stat şi ai fi privit cum viaţa se scurge din mine, în timp ce eu aş fi strigat numele tău… Ai fost o făptură crudă, doamnă. Şi acum eşti la fel.

Ea îşi dezveli braţele palide, arătîndu-i tăieturile adînci şi rănile supurînde. Sîngele curgea în valuri din carnea ei sfîșiată, din venele ei retezate, iar zîmbetul i se stinse.

— Sigur, strigă el. Mereu rănile tale. Mereu trebuie să văd rănile tale oribile, pe care singură ţi le-ai provocat, probabil din plictiseală. Ştiu, era singurătate mare acolo sus, dar nu spuneai chiar tu că îţi place singurătatea?…

Glasul îi pieri. Mîinile ei de abur îi cuprinseră obrajii, silindu-l să privească, mînjindu-i chipul cu sînge fierbinte. Iar mîna lui se încleştă pe mînerul aurit al pumnalului, ca pentru a se apăra, dar ştia deja care era singura scăpare. Pentru că trupul ei ceţos şi străveziu nu putea fi străpuns şi el trebuia să scape de priveliştea sinistră pe care ea îl silea mereu să o vadă, zi după zi, noapte de noapte. Faldurile lungi şi largi ale linţoliului ei îl învăluiră, moi şi răcoroase, în vreme ce sîngele lui întunecat se amesteca cu sîngele ei cald şi flacăra lumînării doborîte într-un ultim spasm mîngîia cu voluptate o draperie de brocart…

*

Cătălina Fometici – Foșnet de mătase albăCătălina Fometici (n. 1986) a absolvit Facultatea de Litere a Universității de Vest Timișoara și un masterat în Comunicare interculturală.

O vreme a fost profesoară de limba romînă, în prezent lucrează la o firmă în Timișoara.

A debutat în 2011, în Gazeta SF, cu povestirea „Oameni fără fețeˮ (Premiul Gazetei SF pentru Debutul anului). A mai publicat povestiri în revistele Suspans, Revista de suspans, Egophobia, Dublu Tăiș, CPSF.

Este prezentă în antologiile Dincolo de noapte. 12 fețe ale goticului (Millennium Books, 2012) și Best Mystery & Horror (Herg Benet, 2014).

Volume publicate: Cîinii diavolului (Tritonic, 2017)

Leave a reply

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also Comments Feed via RSS.

Be nice. Keep it clean. Stay on topic. No spam.

Argos – Science Fiction & Fantasy 



revista poate fi cumpărată de pe:





Archive