Home » proză

Aurel Cărășel – Whisky cu sifon sub Mafic Mound

Întreg Bazinul Aitken se cocea, tremurînd în dogoarea după-amiezii. Aerul din rezervoare se încălzea suficient de mult ca să-ți facă bășici pe limbă și să-ți irite căile nazale. Era al dracului de cald, constată Manfred Chess Lake, după ce privi pentru a zecea oară la banda de temperatură care iriza pe cască, în colțul ochiului drept. 123° Celsius, deși Serviciul Meteo Sheady Canion dădea asigurări, în fiecare săptămînă, că temperatura maximă nu va depăși 73° Celsius.

O picătură de transpirație îi alunecă de la rădăcina părului, traversă fruntea lată și îi acoperi cristalinul ochiului drept, făcîndu-l să clipească enervat. Se opri, lăsă cele două bandouri în praful gros și își pipăi casca, în căutarea comenzilor externe ale climatizării costumului.

Dumnezeule, 123° Celsius și nu era decît ora 10 și 12 minute! În numai cea de-a doua secvență din cele 14, de cîte 24 de ore fiecare, ale zilei selenare.

Ridică fruntea gîfîind.

Sfera uriașă, albastră, a Therrei acoperea aproape un sfert din cerul negru ca păcura, în direcția ciudatei formații de stîncă numite Mafic Mound. Cînd pornise din Gara Little

Fawn ™, Walpurgia-1 era închisă și așa urma să mai rămînă încă 66 de ore, pînă ce sistemele automate de absorbție aveau să extragă tot praful rezultat în urma prăbușirii tavanelor din sălile 112 și 171, unde se aflau depozitate cristalele de fluor.

— Cum spuneai că te cheamă?

— Pardon?

— Hei, iar ai adormit? Cine naiba m-a pus să mă încurc cu un clandestin? Te-am întrebat cum te cheamă.

— Alexis Kilcare. Pe Pămînt, frații îmi spuneau Lopata-de-pîine, pentru că sînt prea înalt și am capul cam turtit. În definitiv, oamenii sînt liberi să spună tot ce gîndesc, nu?

— Ha-ha! E un nume care cred că ți se potrivește. Deși, sincer să fiu, habar n-am ce e aceea o lopată de pîine. Dar mi se pare că sună bine.

De fapt, își făcea curaj înainte de a ajunge în fața botului-buldozer al trailerului. În ultimii doi ani, trăise adesea spaima descoperirii unui blocaj al șinelor din cauza ploilor de meteoriți. Sau a prăbușirilor de stînci pe terasament. Selena era scuturată adesea de cutremure, unele dintre ele cu magnitudini de-a dreptul amețitoare pe scara Richter. Dar steaua sa norocoasă sau, poate, „vechii zei”, așa cum îl asigura Valentin Sonora Duarte, fostul său căpitan de carcasă, îi ținuseră partea și nu se alesese cu nici un incident. Pînă acum.

Își linse buzele și repetă: „Pînă acum”. Suna destul de convingător, dar nu suficient și pentru el. Ceva îi spunea că de data asta norocul nu se mai găsea de aceeași parte cu el. Înainte să treacă de partea stîngă, umflată, a botului mașinăriei magnetice, ridică ochii spre cer. Therra rînjea, albastră și impasibilă, ca și cînd l-ar fi asigurat de imparțialitatea judecății sale.

Rahat de judecată și rahat de imparțialitate! Manfred Chess Lake se opri gîfîind.

Niciodată nu voia să-și reamintească. În ciuda acestui fapt, își reamintea. Ceva nu funcționase bine, în momentul operației de radiere secvențială a memoriei și o serie de informații se păstraseră. Ori de cîte ori își ridica privirile către sfera uriașă de deasupra știa că, odinioară, fusese cetățean al unui stat care se numea, în mod straniu, Pakistan, și că făcuse parte din „Tigrii selenari”, o grupare paramilitară ce-și propunea să distrugă Confederația Chino-Indiană.

În stînga, foarte înaltul munte Schiller își înălța zimții întunecați către soarele strălucitor. În linie dreaptă, pînă la el nu era nici măcar o unitate selenară standard (USS) de 60 km. Linia făcea însă atîtea ocoluri, strecurîndu-se pe la marginea craterelor adînci, încît distanța se tripla. În față, uriașul Longomontanus, cu vîrful ridicat la peste 4500 m, părea că ocupă întreg orizontul. Nefericire, își aminti Lake și se cutremură – 145 km de ocolit, pe circumferința celui mai prăpăstios munte din zona sudică a Lunii! O zonă în care șina era reparată, cu regularitate, din șase în șase luni. Therrane, nu selenare.

— Ce-ar fi să reactivezi linia vocală? se răsti, străduindu-se să-și ascundă frica. O mică dovadă de încredere, în schimbul confidențelor pe care ți le-am făcut, ce spui?

— Nu-ți datorez mare lucru, i-o trînti vocea invizibilă. De fapt, și eu, și fratele meu ți-am plătit întreg drumul. La prețul cerut de tine. Iar tu i-ai închis ușa trailerului în nas, în momentul în care a apărut patrula.

— O luăm de la capăt, oftă bărbatul, apropiindu-se cu băgare de seamă de botul pătrățos al trailerului. Ce voiai, să-i aștept și pe flăcăii din patrula militară și să-i invit înăuntru, să te cunoască? Dacă te-ai gîndi ceva mai bine, ai realiza că, de fapt, ți-am salvat fundul.

— Mda, mormăi vocea, cu arțag. Nu era mai simplu să-i inviți și să rămîi cu banii, fără inconvenientul de a mă transporta ilegal peste un sfert din Selena?

— Nu-mi da idei, bombăni Manfred și se opri pentru ultima oară. S-ar putea să deschid sasul și să te pun să continui pelerinajul pe jos. Peisajul este unul de vis. De fapt, nici nu știu ce mă oprește să o fac chiar acum. Ieși afară!

Sistemul cvadrifonic înregistră un pîrîit, de parcă pătrunsese într-o bandă îngustă de paraziți. Dar Manfred știa că zona era absolut neutră din acest punct de vedere. Apoi auzi respirația gîfîită a celuilalt și rînji.

— Nu înțeleg.

— Ce naiba nu înțelegi? Că trebuie să ieși din cabină? Vrei să îți spun pe silabe? Sau, de fapt, nu mai înțelegi anglica? Ai un translator, pe banda din dreapta ușii, activează-l, să spunem, în hispanică.

— De ce… să ies?

— Aha, înțelegem încă bătrîna anglică!

Și rîse. Un rîs rece și lăbărțat, cam ca de strigoi.

— În stînga bordului de comandă, este o nișă cu costume de exterior. O să găsești unul albastru. Probabil că o să-ți fie cam larg, dar mai bine decît unul strîmt, nu crezi? Vîră-te în el și mișcă-ți fundul ăla gras încoace!

— Cînd ți-am plătit transportul nu ai spus nimic de ieșitul în decor. Avea un glas cam cît un nasture: Mai bine-mi cumpăram un „țopăitor” și făceam drumul de unul singur.

„Țopăitoarele” erau un fel de păianjeni mecanici, care se deplasau doar cu puțin mai repede decît mersul normal al unui om. Erau capabile să escaladeze aproape orice fel de perete stîncos și să coboare în toate soiurile de cratere, ba chiar putea să execute și salturi de 10-12 m. Funcționau cu baterii alcaline, foarte rezistente și cu o viață acceptabil de lungă. Dacă nu interveneau factori neprevăzuți, un păianjen ca ăsta te putea transporta chiar și 500 km. Exista doar un singur inconvenient. Major.

— Trebuia să-ți cumperi și o instalație de concasat, în cazul ăsta.

— O instalație de… ce?!

Nefericirea din vocea sa avea un aer vag teatral, așa că nu îi dădu timp să smulgă aplauze la scenă deschisă.

— De concasat, tembelule! Un ciocan pneumatic uriaș, care să sfărîme stîncile din jur.

— Pentru ce să le sfărîme? Săream peste ele și gata.

— Ca să inițiezi procedura chimică standard de extragere a oxigenului din pulberea obținută, deșteptule. Cît timp crezi că te-ar fi ținut perechea de butelii, o lună? Ai fi belit ochii după doar o secvență și jumătate, iar păianjenul ar fi cărat doar un cadavru. De altfel, Mare Nubium, către care ne îndreptăm acum, este plină de astfel de „țopăitori”. Pune-ți costumul și nu aștepta să te întreb din nou ce mai faci.

Manfred Chess Lake închise comunicarea, își strînse buzele pînă ce deveniră o linie subțire și își împinse trupul într-o jumătate de salt, către botul mașinăriei. Chenarul ușii de rezervă strălucea stins în roșu, asortîndu-se cu negrul intens al cerului, care cobora deasupra lunii, asemenea unei cupole a iadului.

Comparația nu i-ar fi venit în minte, desigur, doar așa, dintr-un profund simț artistic. Nu. Manfred era creștin de rit catolico-bizantin, un cult care cuprindea, atunci cînd părăsise Therra, peste 750 de milioane de persoane, mai ales chinezi și indieni. Biserica îl asigura că iadul exista, cu adevărat, dar nu avea nici o treabă cu cei vii. Nu era locul destinat pedepsirii păcătoșilor, după cum propăvăduise creștinismul anterior, ci doar un loc unde ajungeau o parte din sufletele celor ce părăseau această lume. Manfred se gîndise la el doar pentru că iadul cel vechi, cel în care majoritatea credincioșilor nu mai credea, se găsea acolo, deasupra capului său, într-un unghi de 65° față de radiantul selenar al locului și avea culoarea albastră. Iadul lui și al peste 7 milioane de semeni ce hălăduiau pe undeva prin și printre nesfîrșitele cratere se numea Therra.

Dincolo de bot se întindea un hău negru, înspăimîntător prin însăși existența sa în acel loc, în care toate hărțile inteligente ale Coloniei Miniere Egan & Allamater indicau un teren stîncos solid, în care erau înfipți suporții din vanadiu-crom ai șinei magnetice. Îndreptă reflectorul căștii către el și rămase încremenit. O crăpătură lată de peste 20 m își căsca marginile zimțate la numai cîteva palme de locul unde se găsea. Iar șina dispărea și ea, contorsionată, în adîncuri.

Își linse buzele și respiră de cîteva ori puternic, străduindu-se să-și liniștească bătăile nebunești ale inimii. Pînă la urmă i se întîmplase și lui. Încă nu realiza prea bine dimensiunea catastrofei și nu știa dacă să se sinchisească de ceea ce avea înaintea ochilor și să contruiască planuri de scăpare sau să se așeze în fund și să se holbeze la imaginea Pămîntului-Iad ce rînjea către el din toate mările și oceanele sale intangibile.

— S-a întîmplat ceva?

Vocea venea de niciunde, dar Manfred se răsuci încet spre înapoi.

La cîțiva pași de el, îmbrăcat în costumul excesiv de mare, Alexis Kilcare se sprijinea cu ambele mîini de bara de sprijin exterioară, care dădea ocol vehiculului, în mijlocul norilor de praf ridicați de aterizarea sa prea brutală. Sărise de pe ultima treaptă a scării metalice spre un colț de stîncă apropiat. Faptul că se găsea de prea puțin timp pe Selena și că stătuse mai tot timpul nemișcat, fie în containerul biologic, fie în diferitele lăzi care-l aduseseră pînă la platforma de recepție a Walpurgiei-1, nu-i crescuse în nici un fel abilitățile de mișcare în acest mediu complet nou, unde nu cîntărea mai mult de 9-10 kg și unde orice pas mai vioi îl proiecta și la 10 metri în față. Ratase cu puțin stînca, trupul își continuase traiectoria neprogramată și, în ultima clipă, cordonul de siguranță reacționase, strîngîndu-se ca un arc și aducîndu-l înapoi către vehicul. Se izbise de unul dintre elemenții de ghidaj, dar costumul intervenise și îl stabilizase cu microjeturile reactive de la picioare.

— Cum ziceai că te cheamă?

Costumul argintiu ridică brațul drept.

— Kilcare, Alexis Kilcare…

— Frumos nume, frate. Interesant și aproape vesel. Își coborî vocea cu o octavă: Știi că arăți bine azi? Bine, Kilcare, nu s-a întîmplat nimic deosebit. Doar dacă nu consideri cumva că prăbușirea liniei magnetice ar constitui vreo nenorocire.

Izbi cu pumnul uriaș în metalul trailerului.

— Acum, avem timp berechet să stăm de vorbă și să ne aflăm secretele cele mai ascunse. Nu mai e nici o grabă. Sîntem la capătul liniei și aici o să rămînem, pînă cînd o să ne izbească vreun meteorit sau o să ne găsească una dintre echipele de intervenție ale celor de la Egan. Dar să nu-ți faci nici o iluzie: oxigenul nu ne ajunge decît pentru 10-12 ore, depinde cît de mult vrem să respirăm. Iar echipele de salvare, chiar dacă ar porni exact în clipa asta, vor face pînă aici cel puțin 22 de ore. Dar cel puțin o să avem timp îndeajuns să ne spovedim.

Alexis Kilcare făcu un salt mic, avînd grijă să se orienteze cu ajutorul cordonului, pe care-l ținea strîns cu mîna dreaptă. Ajunse pe un platou mic, alături de el și se aplecă în față, urmărind cu lumina căștii șina răsucită spre adîncuri.

— Doamne-Dumnezeule! făcu și glasul îi sună ca după o noapte de chef prelungit.

— Dacă asta te face să te simți mai bine, îți citesc gratis un capitol din Biblie. Toți conductorii de trailere au kitul ăsta preinstalat cînd pleacă la drum.

— Glumești? icni celălalt și Manfred își imagină că vomează în colectorul alăturat gurii. Biblia îmi place…

Icni din nou și cîmpul parazitar se făcu auzit pentru cîteva clipe.

— Îmi place să… o citesc numai în sînul familiei. Să nu-mi spui că… nu avem nici o speranță.

— Întotdeauna există o speranță.

Manfred rînji cu acreală.

— Au avut grijă cei de la Administrația minei să existe o speranță. În partea dreaptă, jos, există pe cască o bandă de culoare verde. Apeși pe ea de trei ori cu limba și în rezervor se deschide o supapă, care permite introducerea pe tubul respirator a cianurii de hidrogen. Moartea survine în numai trei secunde de la prima inspirație și nu ai senzații de durere prea mari. Cel puțin așa scrie în manualul de utilizare.

Kilcare nu părea să se fi mișcat din loc. Stătea în continuare aplecat deasupra prăpastiei întunecate, de parcă s-ar fi străduit să tragă linia înapoi cu privirea. Poate că leșinase, își spuse Manfred și simți nevoia să scuipe cu dispreț.

Clandestinii ăștia erau toți o apă și-un pămînt, firi slabe, gata să clacheze la prima mușcătură a sorții. Fugeau de pe o Therra transformată din ce în ce mai mult într-un poligon de testare a noilor sisteme de arme inteligente, în care singura realitate validă rămînea sistemul tot mai straniu de alianțe politico-militare, spre o Selena atît de slab populată, încît puteai călători săptămîni întregi într-un „țopăitor” pînă să dai peste vreo altă ființă vie, închipuindu-și că vor avea parte, în sfîrșit, de viața la care visaseră cu disperare pe gogoloiul albastru. Iar aici găseau nori nesfîrșiți de praf, care se înălțau la fiecare mișcare bruscă, un spațiu de locuit de doi pe trei metri, pentru chiria căruia trebuia să plătească aproape jumătate din cîștigul anual, și aer pentru respirat cu porția, orice metru cub în plus solicitat fiind taxat la preț de obiect de lux.

Dar măcar veneau cu miile, ridică din umeri Manfred Chess Lake. Și nu se revoltau împotriva ordinii prestabilite în cer. Pe planul cel mai de sus al căreia se aflau minerii din pungile adînci de gaze rare ale Walpurgiei-1 și din straturile superdense de beriliu, cobalt și bazalt, un supersandviș extrem de greu de mușcat și de scuipat apoi către bătrîna Therra. Urcau cu navete demult ieșite din uz, cutii ruginite de conserve, care păreau că-și dau ultima suflare cînd se înscriau pe orbitele de staționare; foloseau avioane supersonice de generație 4 Match, închiriate la prețuri nerușinate de la vechi dealeri militari, sau baloane meteorologice stratosferice, înzestrate în grabă cu nacele izolate termic, cu care se ridicau pînă la una dintre cele 7 Platforme de Trafic Orbital, unde așteptau să dea lovitura norocoasă pentru a sări pe Selena. Despre unii, Manfred auzise că ar fi ajuns la porțile exterioare ale Walpurgiei-1 în containerele cilindrice cu care se expediaseră spre Therra primele încărcături de gaze lichefiate; dar asta ar fi însemnat că reușiseră cumva să pătrundă pe Bacul New Horizons, singura poartă de intrare oficială către așezările subterane; cumva, adică într-un fel la care nici măcar nu îndrăznea să se gîndească…

Se aplecă deasupra lui, îl prinse cu mîna dreaptă de umăr și smuci ușor în sus. Trupul celuilalt se ridică 7-8 cm de la sol și păru să pornească spre pata oarbă a prăpastiei. Degetele costumului, ranforsate de sistemul hidraulic, strînseră cu putere sub claviculă și mișcarea se opri brusc.

— Mă doare, bombăni celălalt, nu sînt din cauciuc.

Manfred nu răspunse, mulțumindu-se numai să-l răsucească spre el. Casca strălucitoare se decupa pe fundalul albastru al Therrei, ca într-un vechi film de animație, de dinainte de epoca 3-D. Ar fi fumat o negresă, dar știa că la bordul trailerului nu mai exista decît una singură, ascunsă cu grijă, sub covorul de neopren din cabină.

Dacă e să murim, măcar să am dreptul la o ultimă țigară, își spuse, lingîndu-și buzele. Ce putea fi mai romantic decît să stea picior peste picior pe un stei cenușiu, cu capul lăsat pe spate, admirînd răsăritul Pămîntului uriaș, înconjurat de nori albi de fum parfumat. Aiurea! își scutură capul. De unde și pînă unde colaci de fum sub cerul mort al Selenei? Dacă, prin absurd, ar fi reușit să scoată capul din cască și să sufle fumul în afara costumului, acesta s-ar fi transformat instantaneu în cristale cenușii de gheață, care s-ar fi prăbușit încet spre solul acoperit de praf.

— Intrăm în cabină, îi comunică, arătînd cu mîna stîngă către interiorul iluminat în galben intens. Trebuie să ne punem ordine în gînduri și să ne facem un plan. În caz că ne va mai folosi la ceva să facem un plan.

Alexis Kilcare îl urmă, fără să spună un cuvînt. În stînga, conul masiv al lui Schiller obtura întreg orizontul vestic, mai puțin strălucirea tăioasă a celor cinci stele, dispuse într-un W ușor lăbărțat, ale constelației Casiopeea.

*

Alexis Kilcare se scobea între dinți, așezat în fotoliul pneumatic, cu centurile de siguranță legate cruciș și cu picioarele întinse pînă sub bordul care sclipea asemenea unui pom de Crăciun. La naiba, se gîndi Manfred, în ultima vreme îi veneau în minte numai imagini de pe bătrînul Pămînt! Se aplecă din nou deasupra hărții, apoi se răzgîndi, apăsă o tastă și o ridică în plan vertical. Aerul se aprinse într-o mulțime de fulgurații infime, care se stabilizară în linii, cercuri și desene geografice simplificate.

— Aici, spuse și bătu cu degetul într-un punct care sclipea, la aproape un metru de podea. Linia ar fi trebuit să ducă spre Vallis Plank, pe aici, să se ridice peste cele două vîrfuri ale lui Mons Bouvard și să coboare aici, în Mare Australe, în sudul Zonei Boromir. Cu totul, este un traseu de 1374 de kilometri, din care noi am străbătut deja 731. Adică mai mult de jumătate. Chiar și dacă ar ști ce am pățit și s-ar hotărî să plece imediat, tot le-ar trebui vreo 78 de ore ca să ajungă în acest punct. Iar supravegherea orbitală este egală cu zero: sateliții nu pot să ne furnizeze oxigen, oricîtă bunăvoință ar avea. Dar nu au, îți spun eu. Iar eu cunosc bine situația, înțelegi, clandestinule?

— Te gîndești la asta de mult timp, nu-i așa? întrebă celălalt, pe un ton scăzut.

Pilotul trailerului nu răspunse, mulțumindu-se să clatine din cap.

— Faci adesea lucruri de genul ăsta? continuă Kilcare, cu o privire piezișă.

— Adică?

— Adică aduci călătorii pînă aici, simulezi un accident și le triplezi costul călătoriei. Dacă nu plătesc, nu au decît să putrezească prin vreun cotlon din împrejurimi.

— Întotdeauna fac asta, rînji și se aplecă în față, trecînd prin zidul strălucitor de fotoni ai hărții. Sînt un călugăr tibetan, în timpul liber. Folosesc forța, ca să alerg de la o mănăstire la alta și să duc știrile. Numai că de data asta, deșteptule, nu ai nimerit potul cel mare. Sîntem amîndoi în același rahat. Asta ca să nu-ți mai spun că banii tăi nu au nici o valoare în pustietățile de pe aici. Poți să plătești și cu un milion de soli de argint stîncăraia din jur, nu se va urni nici măcar o pietricică pentru a te ajuta să mai tragi o gură de oxigen în plămîni.

Alexis Kilcare aruncă scobitoarea de metal către peretele din față. Aceasta pluti cîteva secunde pe direcția imprimată, apoi începu să coboare într-un unghi de 25 de grade către podea.

— În cazul ăsta, te-am bănuit degeaba. Mă simt vinovat. Și îmi vine să plîng. Vrei să plîng?

Arăta asemenea unui vulpoi bătrîn, care tocmai își pierduse coada în copca din gheața lacului.

— Mai bine bea un pahar din lăturile astea! Oricum, consumi tot atîta oxigen.

Undeva, în străfundurile neștiute de autorități ale Walpurgiei-1, exista o distilerie anonimă de alcool. Se vindea la prețuri de prohibiție, iar asta Manfred Chess Lake era capabil să înțeleagă. Nimeni nu-și risca, la urma urmei, libertatea, sfidînd autoritățile administrative selenare pentru o spoială de bani.

Întinse mîna prin perdeaua de fotoni, scotoci prin sertarul din perete și scoase de acolo un recipient metalic. Îl deșurubă, umplu dopul tronconic cu lichidul transparent și i-l întinse celuilalt.

— Unde naiba am rămas? întrebă, străduindu-se să țină paharul în așa fel încît alcoolul prohibit să rămînă în el. Ah, da, spuneam că eu cunosc bine situația. Sînt numai două variante de lucru: sau stăm aici și așteptăm să murim, în liniște – avem păpică, avem și ceva alcool ilegal, balizăm locația și trăim de la o oră la alta cu speranța că vor putea să facă ceva pentru noi. Deși nu vor putea, iar noi vom ști asta tot timpul. Sau…

Bărbatul scund și negricios din fața sa ridică din umeri și îi întinse dopul gol. Nici măcar nu se înecase cu el, ca un începător.

— Sau…?

— Sau ne îmbrăcăm costumele și scoatem „cățărătorul” de salvare din cala trailerului. Numai că…

— Numai că…?

Manfred ridică din umeri, își turnă în dop puțin alcool și-l dădu peste cap. Își scutură umerii, încercînd să stăpînească tăria lichidului.

— Pe Therra, mai înainte cu o jumătate de an de a emigra pe Selena, am participat la o petrecere cîmpenească. Sărbătoreau un zeu uitat sau cam așa ceva. Nu conta prea mult, pentru că oricum se îmbătaseră cu toții. Și femei, și bărbați, și copii. Au inventat un joc, pe loc, calul și călărețul. Mă rog, poate că nu i-au zis chiar așa. Se trăgea la sorți, înțelegi, și calul se putea întîmpla să fie un copil de 10 ani, iar călărețul un boșorog de 100 de kilograme. Nu apucau să facă mai mult de trei pași împreună, îți e clar, clandestinule? După care se prăbușeau, caraghioși, peste gardurile vii, zgîriindu-se peste tot. Sîntem, oarecum, în acea situație. „Cățărătorul” este construit pentru a suporta greutatea unei singure persoane. Dar, chiar și dacă am trage la sorți și ar pleca numai cu unul dintre noi, tot nu ar putea să facă mare lucru – bateriile i se termină după 7-8 ore, în funcție de cît de accidentat este terenul.

— Pare în regulă, mai ales că nu am avea nevoie de mai mult de cinci ore, cu pauze de dezmorțire cu tot.

Manfred Chess Lake rămase cu dopul în mînă și se holbă la el.

— Cinci ore, pentru ce?

— Ca să atingem fundul craterului Mafic Mound, bineînțeles. Doar nu ca să ajungem în Mare Australe, este una dintre cele mai ciudate și mai nesigure regiuni de pe Selena, știai?

De unde cunoștea clandestinul acesta atîtea elemente nu neapărat secrete, ci, mai degrabă, necunoscute despre viața pe satelitul natural al Therrei? Manfred se holbă la el, încercînd să nu ia în seamă nici o idee preconcepută. Era ca și cum ar fi fost pierdut în spațiu. O bîtă de basseball, cu măciulia ghintuită, întoarsă dintr-o aventură zadarnică. O furnică-de-foc, care se tîra de-a lungul clădirii Administrației. O bulă mică și rotundă de oxigen, desprinsă din furtunul costumului și plutind către îndepărtata, uriașa bulă albastră a Pămîntului.

— De unde știi chestiile ăstea despre Mare Australe? întrebă cu voce răgușită, fixîndu-l pe clandestin printre elementele iridiscente ale hărții verticale.

— Cine nu știe despre Mare Australe? îi întoarse întrebarea celălalt. Informațiile sînt de domeniu public și se găsesc pe orice ramificație digitală care are tangență cu Selena. Aici au dispărut patru misiuni de cercetare, două misiuni de salvare, ultima fiind celebra „Worthcester”, compusă din trei oameni, trei borgi și primul creier artificial portabil, apoi o misiune de ghidare și un număr neprecizat de misiuni militare. Mare Australe este corespondentul perfect al Triunghiului Bermudelor de pe Pămînt. Un fel de cămară goală, care se umple treptat cu informații inutile.

— De unde știi despre Mare Australe? repetă Manfred privindu-l direct. Nu există nici un fel de informații despre asta, nicăieri. Totul este clasificat și intrat într-un dosar cu grad de protecție maxim.

— Nu există surd mai rău decît cel care nu vrea să audă, domnule Lake, se plînse clandestinul. Iar asta nu am spus-o eu, se găsește în Biblie. În Biblia interconfesională, mai exact. De ce nu deschizi urechile, ca să auzi tot răul din lume gemînd înspăimîntat? Nu-ți mai face socoteli, ascultă la mine. Acum ai prilejul să-ți mîntui sau să-ți osîndești sufletul. Crezi că întîmplător trailerul tău s-a oprit pe platoul Capella, la nici cinci ore de Mafic Mound? Spune, chiar crezi asta?

— Ținînd cont de faptul că nu știu despre ce poate fi vorba, n-am cum să-mi dau cu părerea, răspunse el cu țîfnă. Singurul lucru de care sînt sigur este că ne găsim destul de aproape de acel Mafic Mound de care ai pomenit mai înante. Ar putea fi vorba, într-adevăr, despre cinci-șase ore de mers cu „cățărătorul” pînă acolo. Dar de aici și pînă la problema mîntuirii sufletului meu… hmm! Ar mai fi o mică distanță.

— În Univers nimic nu este întîmplător, domnule Lake, auzi? Nimic. Nici măcar faptul că scobitoarea aia nu o să cadă exact în locul unde ar fi trebuit să cadă, după ce gravitația selenară își va fi încheiat efectul asupra ei.

Arătă cu degetul către așchia sclipitoare de metal care încă se mai rostogolea prin aerul stătut al cabinei.

— Există o Forță Supremă, un Ochi atoatevăzător, o Minte atotcunoscătoare, care disclipinează orice mișcare, oricît de măruntă. Există o Zeietate Supremă, care a făcut ca totul în lumea asta să-și găsească un sens. Să aibă un țel.

— Am știut dintotdeauna că Dumnezeu…

— Dumnezeul acesta al vostru, domnule Lake, este o cacealma simpatică. V-a făcut să stați liniștiți timp de două milenii și să nu îi cereți alte minuni care să vă convingă de existența sa întru absolut.

Manfred își aruncă rapid privirile către banda orară din stînga ușii: cifrele licărinde îi spuneau că trecuse deja de ora la care ar fi trebuit să intre în tub și să se odihnească. Chiar dacă renunța să intre (existau diferite cazuri procedurale în care era obligat să asigure prezența navigatorului uman în fața comenzilor manuale), substanțele narcotice din sînge s-ar fi activat singure la cel mult 15 minute din momentul în care ceasul biologic intern s-ar fi autodeclanșat. Iar dobitocul de clandestin își alesese cel mai prost moment pentru șarada lui aiuritoare.

— Cred că ar fi cazul să intri înapoi în cușeta ta din cală, domnule Kilcare, îi spuse pe un ton voit răstit. Nu te-am luat la bord pentru a asculta cretinități religioase. Dacă va fi să ne petrecem împreună ultimele ore de viață, ar fi indicat să mă asculți fără să crîcnești. Nu cred că ți-ar sta prea grozav să faci plajă în fundul gol, pe vreuna din stîncile din jur. Nu de alta, dar în curînd temperatura exterioară va depăși 120° Celsius. Îți va fi foarte cald și va trebui să respiri extrem de puțin. O combinație perfectă.

Clandestinul zîmbi strîmb și ridică un deget în aer. Unghia sa pătrățoasă trecu prin lunguiețul Martianus Capella și se opri în dreptul nasului celuilalt.

— Bine, ai cîștigat, tu ești șeful aici. Teoria ta grozavă nu potrivește bine un fapt totuși: nu mi-ai spus de ce ar fi nevoie să mă închid în chichineața aia de nici doi metri pătrați, în loc să terminăm planificarea timpului care ne-a mai rămas de trăit. Adică așa trebuie să se încheie lucrurile? Eu, închis în cușetă, iar tu făcîndu-ți somnul de recuperare în tub? Și amîndoi așteptînd să se termine oxigenul?

Manfred Chase Lake căscă gura să spună ceva, apoi o închise la loc. Aparent fără nici o intenție, își duse mîna stîngă la spate, apoi o coborî încet de tot către fermoarul buzunarului lateral al pantalonului, unde aștepta tăcută arma cu șocuri termice. De cînd pe Selena, în ultimii 12 ani, se întețiseră disparițiile inexplicabile de persoane iar, uneori, chiar și de obiecte, în special mijloace mici de transport, piloții care părăseau incinta minelor erau obligați să poarte armă asupra lor. Nu că le-ar fi folosit la ceva în spațiu deschis. Dar măcar îi simțeau atingerea grea și liniștitoare, pe picior.

— Viața asta e o belea, nu, domnule Lake? Viața, nu moartea. Viața, știi tu ce va să însemne asta? Să-ți desfaci centurile de siguranță și, pur și simplu, să cauți gîlceavă.

Brusc, centurile care-l țineau legat de fotoliu săriră în stînga și în dreapta capului său, iar elementele metalice de prindere începură o complicată mișcare de rotație. Clandestinul rînji și se împinse cu putere în brațele fotoliului, ridicîndu-se spre tavanul cabinei într-o mișcare fluidă.

Manfred de-abia avu timp să tragă aer în piept. Mîna dreaptă deschisese pe jumătate fermoarul, cînd scobitoarea metalică își inversă mișcarea de rotație, se ridică din punctul în care ajunsese, la aproape 30 de centimetri de sol, se apropie ca o sclipire argintie de ochiul său drept și rămase plutind amenințător în fața lui.

— Tot ce ți se cere, domnule Lake, este să nu te miști încă 12 minute, pînă ce substanțele alea inteligente pe care le cari în celulele sangvine vor începe să-și facă datoria. La cea mai mică intenție de a reacționa altfel, chestia asta metalică ți se va înfige în iris și-ți va pătrunde în creier, pînă în talamus. N-o să mori din așa ceva, dar ai să rămîi o legumă cîte zile îți vor mai fi rămas de trăit, înțelegi? E preferabil să asculți ce ți se spune și să nu faci pe eroul. Eroii și-au păstrat doar numele, trupurile lor au pierit prostește, prin locuri unde nimeni nu se va gîndi vreodată să le caute.

*

Trecuse o oră și jumătate. Sau cel puțin așa arăta licărirea verzuie a benzii orare din interiorul căștii. Manfred Chase Lake încercase să salte capul pentru a vedea din ce cauză trupul i se hurduca atît de puternic, dar o durere ascuțită îl tăiase ca un cuțit, chiar în punctul unde șira spinării se unea cu craniul. Așa că renunțase și îl lăsase să atîrne într-o parte, în poziția în care se trezise. Chiar deasupra sa, strălucirea orbitoare a soarelui, filtrată prin polarizatoarele automate, punea argint lichid și aur topit peste creasta zimțată a unui crater uriaș, asemănător unui deget, cu vîrful retezat de sub unghie. Și cum stătea așa, acoperind întreg orizontul, părea că este gata să se prăvălească peste el și să-l îngroape sub tone nesfîrșite de stînci și de praf.

Un deget de argint și de aur, își repetă în gînd, în timp ce clipea, ca să alunge unda caldă a unei lacrimi. Doamne-Dumnezeule, și voi ceilalți o mie de zei ai Pantheonului, Mafic Mound se găsea chiar acolo, amenințător și deșucheat, precum un bețivan orb, care nu mai știe unde este ieșirea din crîșmă!

Mirosul de crîșmă… corpurile transpirate, efluviile de alcooluri infecte, izul de rînced al resturilor aruncate în incinerator și nearse încă și cel al zoaiei de spălături, din canalizarea nedrenată. De unde naiba avea așa ceva în costum? Și cum de ajunsese numai într-o oră și jumătate sub uriașul Mafic Mound? Zburase? Sau banda orară se dereglase și indica altceva?

O ultimă zvîcnire și lovitura primită în coastele din partea stîngă reuși să treacă de protecția sistemelor antișoc ale costumului. Se strîmbă și redeschise ochii. Mai înainte ca imaginea să se stabilizeze, se simți săltat cu ușurință în sus și așezat în fund, cu spatele rezemat de un perete de stîncă. Drept în fața lui, în picioare și ușor aplecat în direcția sa, stătea celălalt costum al trailerului, cu viziera opacizată și sistemul vizual extern de identificare a ocupantului închis. Cerul negru din spatele lui era ocupat de constelația Taurus, care semăna perfect cu un om desenat de un copil, cu mîinile și cu picioarele întinse și depărtate unele de altele.

Și totuși, cum naiba străbătuseră atît de repede distanța pe care un „cățărător”, cu un singur ocupant la bord, ar fi făcut-o în cinci-șase ore?

Doar nu zburaseră! își repetă înfrigurat. Își aminti brusc de felul în care scobitoarea metalică își inversase mișcarea de rotație și nu mai fu chiar atît de sigur de asta.

Clandestinul întinse brațul spre el și îi ciocăni în cască cu degetul metalizat al mănușii.

— Ha! se auzi în intercomunicație vocea puțin deformată. Te-ai trezit mai repede decît spun informațiile din sistem că-ți permit substanțele alea narcotice inteligente. Poate că nu sînt totuși chiar atît de inteligente, ce spui?

— Poate, consimți el simțindu-și gura amară, de parcă ar fi mestecat zaț răsfiert de cafea. Ce dorești?

Degetul mai lovi o dată în cască, apoi brațul reveni lîngă costum. Cum stătea așa, neclintit, Taurus părea o caricatură nereușită a sa. Manfred zîmbi, deși n-ar fi vrut, era sigur că celălalt îi vede rictusul feței prin cască.

— Ai putea să fii ceva mai… cooperabil. Am spus bine?

Bărbatul ridică din umeri, încercînd să ignore durerea de sub coaste.

— S-ar putea zice că te-am salvat de la moarte. Am ajuns la adresa dorită și încă mai avem aer în rezervoare. Mai mult chiar, sîntem destul de aproape, la o aruncătură de băț, cum se zice pe Therra, de punctul terminus al acestei călătorii. Ne așteaptă camere izolate termic, aer îmbălsămat cu miros de brad și de pin, o cadă adevărată din marmură, cu jacuzzi și apă de o puritate la care selenarii nici nu visează…

— Ei, hai, hai! se răsti Manfred, cu voce răgușită. Jacuzzi pe Lună? Ce părere ai că noi sîntem niște troglodiți pierduți prin peșterile subsolului selenar? Să-ți reamintesc cum e cu cîmpul ăla gravitațional?

Era parcă într-un joc multidimensional pentru copii: o mulțime de imagini-răspunsuri și un set limitat de întrebări, din care ei trebuia să nimerească îmbinările puzzle-ului. Casca din fața sa se înclină de la un umăr la celălalt, mimînd un dezacord lipsit de implicații.

— Ha-ha! Îmi dai voie, domnule Lake, să mă amuz puțin? Pînă la urmă, chiar am o profesiune delicată. Iar acest paradis al falsurilor care este Selena nu pare să-mi priască prea mult. Nu te mint, lucrurile de care ți-am pomenit chiar există. Și, dacă nu te-ai mai încrîncena atît de prostește să găsești motive de împotrivire, te-ai putea bucura de ele mai repede decît crezi.

— Știi ce cred eu? se enervă Manfred, realizînd cu disperare că nu se poate mișca deloc. Cred că ești unul dintre nemernicii ăia de clandestini care aparțin Forțelor Paramilitare ale Umbrelor Chinezești. Unul dintre cei ce și-au propus să distrugă toate proprietățile private de pe Selena pentru a o lăsa să revină la liniștea ei patriarhală, de dinainte de preistoria Armstrong. Unul dintre cei care s-au hotărît să facă orice, numai să țină omenirea acasă. Să nu o lase să treacă de pragul cerului și să iasă în Univers. Asta am crezut încă de la început că ești. Și acum poți să mă lichidezi, ca să scapi de un martor incomod.

În clipa aceea viziera se dezopaciză și chipul colțuros, brăzdat de pîrîiașe de transpirație se detașă net în lumina tăioasă de fundal a căștii. Alexis Kilcare avea un zîmbet blajin, aproape uman.

— Nu e prea rău pentru un individ care a fugit de pe Therra ca să scape de eticheta de tigru, nu, domnule Lake?

Se înecă și tuși. Stropi de salivă săriră pe vizieră devenind diamantine în împunsăturile argintii ale stelelor. În dreapta craterului gigantic, se contura emisfera Therrei, derulînd cu încetinitorul largul coastelor Liberiei. În partea dreaptă, Manfred zări cu coada ochiului deșertul Sahara, iar dincolo de el, aproape ascunsă de o masă de nori albi, Arabia Saudită. În stînga, deveneau din ce în ce mai clare coastele atlantice, para strîmbă a Americii de Sud, dar și o bucățică din craterul Compton.

Bărbatul închise ochii și respiră adînc de mai multe ori, încercînd să-și potolească bătăile nebunești ale inimii. Era sigur că bătrîna aritmie pe care i-o descoperiseră doctorii unității militare de aviație de la Peshawar și care-i jucase pocinogul atunci, făcînd să fie eliminat din rîndul candidaților la pilotaj și trimițîndu-l direct în brațele recrutorilor tigrilor tamili, își spunea din nou cuvîntul acum, trezindu-se la o nouă viață. Își linse buzele și înghiți în sec.

— Ce este acolo?

Arătă cu brațul drept în direcția lui Compton.

— Ai mai văzut arma asta?

— Ha?

— Te-am întrebat dacă ai mai văzut arma asta pe undeva.

Vocea din intercomunicator suna ciudat de strangulată, ca și cum posesorul ei s-ar fi chinuit să vorbească prin gîtul unei sticle.

— Da. Presupun că este a mea.

Știa că era a sa. În mîna celuilalt părea tot atît de amenințătoare ca o coadă de mătură. Nu era sigur dacă Kilcare mai folosise vreodată așa ceva, dar nu era cu totul exclus. Poate că avea habar cum să înlăture blocajul magnetic și cum să pornească convertorul termic. Iar faptul că 80% din energia termică avea să se risipească în mediul înconjurător nu-l ajuta cu nimic să devină mai calm. 20% din ceea ce ar fi ieșit din țeava bulboasă era mai mult decît suficient să-i facă o gaură mare în costum și chiar să-i carbonizeze cîțiva centimetri pătrați de piele, mai înainte ca scutul deflector al acestuia să reușească să o răzbească și să o trimită către stîncile din jur.

Alexis Kilcare șovăi cîteva clipe, apoi răsuci arma cu mînerul spre el.

— Așa mă gîndeam și eu. Presupun că ești ceva mai liniștit avînd-o asupra ta. Ia-o!

Manfred încercă, cu timiditate, să întindă brațul drept și, spre surprinderea sa, reuși. Blocajul mușchilor încetă brusc și trupul i se prăbuși în față. Gemu. Auzi rîsul celuilalt, apoi îi simți brațele apucîndu-l pe sub bărbie și trăgîndu-l în sus. Făcu o sforțare și se ridică. Se trezi cu patul armei în dreptul ochilor și se trase un pas înapoi.

— Ți-am spus să ți-o recuperezi, nu? Fă-o!

Întinse din nou brațul și, de data asta, degetele se încleștară pe mînerul sidefiu, chiar sub convertor. Acum, craterul Compton dispăruse complet sub apăsarea uriașului Mafic Mound. Întrebarea îi strepezea dinții și limba, ca un oțet stătut.

— Și totuși, ce era cu muntele acela? Cel de dincolo de…

Kilcare își apropie casca de a lui și Manfred aproape că îi simți transpirația acră și mirosul de drojdii fermentate reveni cu putere.

— A naibii treabă, nu? Indivizii de teapa ta dau mereu de belele. Ei bine, tu ai vrut-o. Tocmai ai văzut partea nord-estică a craterului Compton.

Partea nord-estică a craterului Compton? Asta însemna…

— E o glumă?

— Ai vrea tu, domnule Lake. Este cel mai nenorocit adevăr, asta e.

Asta era. Compton însemna, de fapt, ceva mai mult de 2000 de kilometri, de la punctul în care înțepenise trailerul, pe marginea prăpastiei. O distanță enormă, chiar și pentru un aparat de zbor, numai dacă nu cumva era vorba despre unul suborbital. Cum ajunseseră totuși pînă aici?

Toate acestea și le spuse în minte, după care își zise că era, mai mult ca sigur, nedrept față de Alexis Kilcare, omul care-l scăpase de la moarte, în loc să-l fi lăsat să își scuipe bucățele de plămîn pe pereții trailerului. În mod sigur, clandestinul părea să fie un operator profesionist de transport. Mult mai bun decît el. 2000 de kilometri, Doamne-Dumnezeule, ăsta da drum pe Selena!

— Bine, zise celălalt, în timp ce îl ajuta să se țină drept, sfidînd atracția gravitațională extrem de scăzută. Bine, domnule Lake. Dacă te miști în ritmul care trebuie, poate că mă voi îndura și îți voi povesti totul. Am făcut asta pentru tine, pentru că mi-am dat seama că nu ești doar un transportator lacom, nu ai cerut bani în plus atunci cînd situația ți-ar fi permis. Acum însă e mai mult decît important să ajungem pe muchia aceea de granit, de deasupra capetelor. Mai avem oxigen pentru încă o oră și jumătate, iar „cățărătorul” nu ne mai poate fi de nici un folos, pentru că și-a epuizat bateriile. Ai spus ceva?

— Am spus: Cred că voi mesteca niște tutun. Ca să pot gîndi mai bine.

Tutunul, sub orice formă, constituia o marfă de contrabandă și simpla lui deținere pe Selena devenea suficientă pentru semnarea actului de expulzare; atmosfera respirabilă era atît de drămuită, încît orice deraiere putea provoca mii de decese. Dar aici, la doi pași de neființă, cine ar fi venit după ei, ca să aplice legea? Așa că împinse pe tubul de hrană o cașetă pătrată, pe care o suflantă i-o aduse pînă în dreptul buzelor. Mestecă tăcut timp de aproape un minut, după care scuipă în fanta de evacuare a lichidelor. Apoi vîrî arma în tocul special atașat la spate, pe centura de scule, și își ridică umerii, încercînd să-și calmeze durerea din oase.

— Nu mi-ai spus cum am ajuns pînă aici. Ce i-ai făcut „cățărătorului” ca să-i amplifici într-atît viteza pe orizontală și dimensiunile salturilor? Cu ce dinamică avea el, tehnic nu reușeam să parcurgem mai mult de un sfert din distanță. Iar asta într-un interval de patru-cinci ore, nu doar într-o oră și jumătate.

— Frate, adevăr grăiești! spuse clandestinul, făcînd o jumătate de reverență, în bătaie de joc.

Iar Manfred Chase Lake era sigur că vede o umbră de rînjet în spatele vizierei fumurii.

— E un adevăr și nu văd de ce mă întrebi pe mine, dacă-l rostești chiar tu.

— Lasă-le dracului de cuvinte încrucișate, Kilcare! Dacă nu-mi spui adevărul în legătură cu asta, jur că nu mai fac un singur pas înainte. Și mi-e foarte clar că ai nevoie de mine, oriunde ar trebui să ajungi, altminteri nu te-ai fi chinuit să mă ții în viață în aceste condiții.

Clandestinul clătină din cap. În spate, casca pătrățoasă arunca umbre prelungi pe stîncile de bazalt cu muchii tăioase.

— Nu înțeleg de ce este atît de important să afli lucruri care, în mod normal, nu au legătură cu tine, dar, în fine, recunosc că sînteți o specie tare ciudată și lipsită de bun simț cosmic ca să puteți pricepe cu adevărat ce înseamnă evoluție.

Își îndreptă spatele și făcu un semn cu brațul către marginea zimțată a craterului de deasupra capetelor lor. Aproape lipit de buzele sale tăioase, picioarele omului-Taurus păreau că se încordează, încercînd să-l proiecteze înspre Therra. Dar Alexis Kilcare nu mai semăna deloc cu caricatura stelară de deasupra sa. Devenise, brusc, o entitate malefică, a cărei privire roșie ardea totul în jur asemenea unei raze de înaltă energie.

— Chiar vrei să știi ce s-a întîmplat cu „cățărătorul”?

Se măsurară din priviri o fracțiune de secundă, interval care i se păru lui Manfred suficient de lung încît un copac să își ițească frunzulițele din sămînța lui și să ajungă la maturitate. Poate că nici nu simțim, de fapt, în secunde, își spuse el, dorindu-și cu tărie să rămînă neclintit, ci în ere geologice. Poate că pe Therra s-au scurs deja cîteva milenii, dar informația despre lucrul acesta se mișcă încet de tot, numai cu viteza luminii, și îi va mai lua ceva timp pînă ce o să ajungă aici. Înclină încet din cap, în semn că da, voia să știe cu adevărat ce se petrecuse cu „cățărătorul”.

Auzi oftatul adînc al celuilalt, apoi mișcarea mîinilor lui îl luă prin surprindere și nu reuși decît să se tragă doi pași înapoi, îngînînd: „Ești nebun! Kilcare, ești nebun, ce mama dracului crezi că faci?”.

— Îmi desfac capsatoarele căștii, rîse Alexis Kilcare și continuă să apese clamele de desfacere manuală. M-am săturat de prostia asta care nu-ți permite să vezi prea bine ceea ce e în jur. Și nici pe cine, adăugă cu voce mieroasă.

— Ai să mori urît de tot dacă faci una ca asta. Presiunea din trupul unui om este de multe ori mai mare decît presiunea externă de pe Selena. O să faci explozie, pur și simplu. Mă auzi, Kilcare? Nu încerca, e o moarte îngrozitoare. Fiecare bucățică din trupul tău se va lipi de cîte o stîncă din apropiere.

— Mulțam pentru sfat. Dar nu cred că am nevoie de el.

Ultimele două capse se desprinseră din manșonul de silicon și casca sări, ca azvîrlită, către un grup de stînci înalte și subțiri ca niște ace de granit și de cuarț. Cu un sfîrîit violent, oxigenul se repezi în sus, sub forma a nenumărate bule, ușor deformate, de dimensiuni diferite, și se pierdu printre stele. Manfred își feri capul cu mîna, dar continuă să se holbeze în direcția clandestinului.

— E ceva mai bine așa!

— Aiurea! spuse el, cu voce albă.

Capul clandestinului se contura clar și aproape tăios, în lumina albastră, nepămînteană a Therrei, care se pregătea să apună în dreapta.

— Poate că ai dreptate, rîse Kilcare și-l amenință cu degetul înmănușat. E puțin cam aiurea, recunosc. După ce ai stat cîteva sute de ani respirînd atmosfera aia infectă, plină de tot felul de viruși, microbi și bacterii, cvasi-vidul de aici pare imposibil de curat. Cred că m-am dezobișnuit de el, asta e! Cred că… o să mi se facă nițel rău.

Și căzu pe spate, cu brațele întinse în lături, ca și cum ar fi fost răstignit. Capul i se izbi de o piatră mare și o șuviță neagră de sînge se ridică imediat din rană pornind către Pămîntul îndepărtat și aproape apus. Bărbatul căscă gura să spună ceva, apoi renunță și se repezi către trupul clandestinului, răsturnat chiar alături de motociclul masiv al „cățărătorului”. Îi puse degetul înmănușat pe gîtul vag gălbui și cuplă termopalpatoarele costumului. Temperatura, spre surpinderea sa, era normală, 36,7° C, ca și cum corpul s-ar fi aflat într-o încăpere cu temperatură și presiune controlate.

— Cum e posibil?! bombăni și-și strecură mîna pe sub gîtul subțire. Am halucinații, asta e. M-am lovit cu capul de ceva tare sau am inhalat dioxid de carbon. Sau poate că mă aflu tot în cabina trailerului și-mi revin după un șoc.

Dar știa că nu se întîmpla așa. Știa că străbătuse distanța aceea enormă și că bărbatul din fața sa chiar își scosese casca de la costum. Și că, în mod extraordinar, nu se întîmplase nimic, cu excepția firicelului de sînge, care continua să se ridice, ca dintr-un robinet uitat întredeschis.

— Să nu-mi spui că ai murit tocmai acum, fir-ar să fie! Tocmai acum…

Ochii se deschiseră brusc și se holbară spre el, atît de verzi, încît lui Manfred i se păru că privesc spre el două tăuri de munte, dintr-un demult pierdut paradis.

— Punem pariu?

— Lasă afurisitul ăsta de umor! răsuflă el cu un ton pierit.

Îi săltă capul, apoi jumătatea superioară a trunchiului, rezemîndu-l de o stîncă.

— Cum naiba ai făcut chestia asta?

Alexis Kilcare izbucni într-un hohot de rîs ascuțit. Și abia atunci bărbatul realiză că îl auzea foarte bine, cu toate că amplificatorul de volum rămăsese în cască și, conform legilor fizicii clasice, vidul nu ar fi trebuit să transmită nici un fel de sunet.

— Și acum pe asta, cu sunetul… Ce mama dracului se întîmplă aici?

— E o întreagă poveste, clătină din cap celălalt. Să nu fii prea surprins. Există legi ale fizicii de care habar nu ai. De care habar nu aveți. Închipuiește-ți că sînt reprezentantul unei civilizații mai vechi cu un milion de ani decît cea umană. Ceea ce știu să fac cu spațiul și cu timpul trebuie că vă pare, pur și simplu, magie. Dar dacă între civilizațiile noastre se întinde un interval de 10 milioane de ani? Sau de un miliard de ani?

Manfred Chase Lake se trase, precaut, doi pași înapoi.

— Și… chiar ești?

— Și dacă ar fi așa?

Manfred nu apucă să mai răspundă. În secunda următoare nu mai erau singuri, sub albastrul stins la Therrei, în apus. De pe versantul aproape oblic, coborau asemenea unor gigantici păianjeni spațiali trupuri îmbrăcate în blană, cu coarne ascuțite pe cap, cu picioare terminate cu degete bidactile și cu o coadă mare, pe care o foloseau, ca să se agațe de ieșiturile stîncilor, pentru a-și încetini ritmul coborîrii.

Alexis Kilcare se ridică, dintr-un salt, în picioare. Cu mișcări precise, își desfăcu partea inferioară a costumului, eliberîndu-și coada din strînsoarea sa.

— Nu te-aș sfătui să faci același lucru, îi spuse, înclinînd capul. Voi, oamenii, sînteți încă o specie dependentă de planeta pe care v-ați născut. Dar asta nu va ține prea mult, dacă te ajută cu ceva. E ca mersul pe bicicletă, pricepi? Odată ce-l înveți, nu-l mai uiți toată viața, chiar dacă nu-l practici de prea multe ori. Iar acum voi asta încercați, să vă scoateți bicicleta printre stele.

Făcu un semn cu vîrful înspicat al cozii și făpturile îmblănite îi înconjurară în cîteva clipe, executînd salturi incredibile, urmate îndeaproape de jerbe prelungi de scîntei albe. Kilcare lătră ceva către ei, într-o limbă pe care Manfred nu o înțelese, iar translatorul costumului se dovedi incapabil să o traducă. Îl apucară de mîini și de picioare și, pînă să se dezmeticească, îl urcară pe spatele unuia dintre ei și-l legară strîns, cu fața în sus, de trupul lui, cu un fel de curea elastică, aderentă la costum. Se zbătu de cîteva ori, mai mult ca să încerce rezistența legăturii, pentru că, în realitate, nu-și dorea să scape și să se trezească pus din nou în fața dilemei de care depindea viața sa peste o oră și jumătate – cum să rezolve singur problema oxigenului, a căldurii și a hranei într-un loc pustiu și cvasinecunoscut de pe Selena?

O voce chinuită gemu ceva și un fel de rostogolit de pietre pe o pantă abruptă îi răspunse. Manfred Chase Lake își simți trupul zvîcnind în sus, iar capul i se lăsă pe spate. În stînga lui Aldebaran se zărea licărirea slabă a lui Betegleuse, apoi încă și mai în stînga, aproape de marginea conului știrb al lui Mafic Mound, Procion, cea mai strălucitoare stea din constelația Cîinele Mic, îi făcea semn cu degetul său de pulberi sclipitoare.

Trebuie că visa, își spuse, încercînd să-și liniștească puțin bătăile inimii.

Toată lumea știa că Luna era un satelit grozav de inospitalier. Cu excepția celor cinci puncte de lucru – Algomeysa, Nanhe, Chicago-3, Lalande și Epsilon Indi, din care primele trei aparțineau Coloniei Miniere Egan & Allamater, pe suprafața extrem de accidentată a satelitului nu se mai întîlnea nici măcar o fărîmă de viață biologică. Era adevărat faptul că în pîlniile adînci ale cîtorva vulcani de la ambii poli ai satelitului fusese descoperită apă în stare înghețată, încă din perioada preistoriei cuceririi spațiului. Dar construirea de facilități bio în acele locuri costa atît de mult, din cauza adîncimii la care se găseau locurile respective, încît primii exploratori sistematici renunțaseră încă înainte de a se fi gîndit ceva mai serios la asta.

Așa încît, pentru oricine, Selena era un corp spațial lipsit de viață biologică proprie și, cu excepția coloniștilor umani, chiar și de viață biologică importată. Cel puțin, pînă acum. Acum, cînd capul său se izbea ritmic de spinarea păroasă a straniei vietăți, pe jumătate maimuță, pe jumătate țap, care-l căra spre vîrful negru ca tăciunele, în salturi incredibil de lungi.

O civilizație galactică mai bătrînă decît cea umană cu un miliard de ani? Haida-de! își spuse și încercă să înghită saliva amară, cu gust de tutun, care-i năpădise gura. Nu reuși, tuși de cîteva ori, se înecă și întinse buzele după furtunul de evacuare a lichidelor, din colțul buzelor. Nu îl găsi însă la locul său și saliva îi țîșni printre buzele umflate, împroșcînd viziera.

— Rahat! bombăni, dar viziera refuză să se autocurețe și orizontul rămase în continuare pătat.

Apoi zdruncinăturile încetară brusc, iar orizontul îndepărtat rămase nemișcat. Procion se bălăbăni cîteva clipe, nehotărît, la limita vederii, după care dispăru, prăbușindu-se în negura siderală înconjurătoare. Brațe puternice îl înșfăcară de mîini, de mijloc și de picioare, cureaua elastică se desprinse de costum cu un plesnet de bici (Manfred putea să jure că-l auzise în sistemul audio, deși nu pricepea cum de reușea sunetul să se propage prin vidul înconjurător), apoi fu răsucit, tras în sus și, în fine, așezat, fără blîndețe, cu picioarele pe stînca de granit. Chiar în fața sa, la mai puțin de zece pași, se înălța parapetul ultim de lavă al muntelui, dincolo de care…

Dincolo de care, ce? se întrebă și se uită în direcția celui care-l cărase în spate ca pe un sac plin cu boarfe. Neîndoielnic, avea o siluetă umană. Puternica strălucire a stelelor îl contura suficient de clar pe fundalul prăpăstios din spate, pentru ca să-și dea seama de asta. Dar coarnele, blana de pe corp, gura cu canini prelungi și ascuțiți, coada cu peri lungi și aspri, toate îi aminteau de… Doamne-Dumnezeule, citise sau văzuse asta undeva… pe un in-folio documentar… sau pe un extra-folio zoo, nu-și mai aducea bine aminte, dar, oricum, îl văzuse cu siguranță, era vorba despre…

— Un satyr, ei, da, este adevărat, nu are rost să te enervezi căutînd, noi, satyrii, am existat pe Therra cu mult înainte de apariția omului. Am căutat cea mai bună cale de evoluție pentru filonul numit viață. Iar cînd evoluția nu a mai avut nevoie de sprijin, ne-am retras aici, ca să-i așteptăm.

Manfred Chase Lake își scutură capul, apoi se răsuci încet. Alexis Kilcare nu mai semăna cu un om decît prin poziția bipedă și prin capul aproape tot atît de mare ca și cel uman. Cînd stătea în umbra aruncată de conul vulcanic, coarnele se topeau în întuneric.

— Foarte amuzant, se strîmbă bărbatul, pentru cine gustă felul ăsta de umor. Se întîmplă însă ca mie să-mi fie indiferent. Este o farsă, nu? Un vis posttraumatic, prin care creierul meu se străduiește să se elibereze din starea de șoc și să preia controlul asupra corpului.

— Ai vrea din toată inima asta, nu-i așa? Satyrul făcu un pas înainte, ieșind în lumina vag albăstruie a Therrei. Pariez că ai vrea să te trezești la bordul trailerului, cu capul spart și sîngele împrăștiat pe pereți. Și să descoperi, privind prin hublou, că mașinăria te-a prăbușit în prăpastia ce a tîrît în străfundurile selenare șina magnetică.

Oare chiar voia asta, cu adevărat? La ce i-ar fi folosit să se trezească pe fundul unei crevase și să știe că echipele de salvare vor sosi abia în următoarea zi lunară?

— Există variante? întrebă, cu voce sugrumată. Zău, habar nu am cît înțelegi o chestie ca asta, dar tare aș vrea să strîng între degete un pahar de whisky cu sifon!

— Există variante, rînji Kilcare. Ca de exemplu aceea a paharului cu whisky cu sifon.

Întinse mîna stîngă și în ea se afla un pahar, plin pe jumătate cu un lichid care se mișca încet, lipindu-se de pereții lui. I-l întinse. Uluit, Manfred îl apucă între degetele grosolane ale mănușii costumului.

— Și ce ar trebui să fac cu el?

Celălalt ridică din umeri, amuzat.

— Să-l bei, presupun. Dacă ți-ai fi manifestat această dorință, la început, ți l-aș fi introdus pe instalația de aducțiune a lichidelor. Acum va trebui să te mulțumești numai să-l privești.

O piatră se rostogoli pînă la picioarele lor și satyrul ridică privirile în sus.

— Ah, da, nu trebuie să pierdem prea mult timp pe aici. Mai ai aer numai pentru vreo optișpe-douăzeci de minute și este obligatoriu să rezolvăm problema pînă atunci.

— Problema?

— Vino! îi porunci Alexis Kilcare. Trebuie să îți arătăm ceva. Poți să lași paharul pe stînca aia. Îl vei regăsi oricînd vei fi în stare să te întorci.

Dădu din cap ascultător și-l așeză pe o suprafață plană. În lichidul nealterat de frigul exterior se oglindea nepăsătoare o stea de deasupra capului. Manfred bănui că s-ar putea să fie chiar Sirius, dar nu avea cum să verifice, așa că, după o clipă, uită de ea. Apoi realiză exact ceea ce-i spusese celălalt.

— Cum adică, dacă voi fi în stare să mă întorc?

Dar satyrul plecase deja pe urma confraților săi care săreau, din stîncă în stîncă, grăbindu-se să ajungă pe buza craterului. Își flexă mușchii picioarelor, după care începu și el să sară, chinuindu-se să-și păstreze poziția, cu picioarele orientate în jos. Nu avea prea mult antrenament la mersul pe Lună, de altfel, cine avea, cu excepția celor de la Serviciul Auxiliar de Întreținere Exterioară? La ce era nevoie să țopăi, cînd existau „cățărătorii”? Iar prin tunelele așezărilor subterane era suficient să te împingi cu putere în ghidoanele de orientare.

După un timp, obosi și rată de două ori atingerea locului vizat. De fiecare dată giroscoapele intrară în funcțiune automat și-i restabiliră verticalitatea. Dar se îndoia că sistemul energetic al costumului le va mai furniza multă vreme energia necesară. Așa că începu să execute salturi mai scurte și își lăsă timpi de pauză între ele. În cele din urmă ajunse pe buza craterului, acolo unde o mulțime de spinări păroase stăteau aplecate spre interiorul lui, expunîndu-și cozile lungi cu pămătufuri stufoase.

Pentru a nu rata ultimul salt, se lăsă pe vine și se împinse cu putere în pumnii rezemați de sol. Corpul i se ridică în sus, urmă o scurtă traiectorie ovală și se trezi între două trupuri negre. Se uită în jos, trase aer în piept și… uită să expire.

— Ceva, spuse cu voce tare, fără să-și dea seama ce face, ceva nu este la locul lui în scena asta.

Dincolo de marginea lată cît o șină high-energy se întindea un crater uriaș, de forma unei jumătăți de ou. Dacă ar fi fost cu adevărat jumătatea unui ou, atunci dinozaurul care-l ouase ar fi trebuit să fie înalt pînă la Aldebaran, se gîndi Manfred, uluit. Iar el, dacă nu ar fi fost îmbrăcat în costum, s-ar fi frecat cu ambii pumni la ochi. Pentru că acolo, în jumătatea aceea imensă de ou vulcanic, se ridica, mîndru, auriu și imperturbabil…

— Un templu, ei, da!

Glasul sugrumat plesnise chiar lîngă el, ca o bandă elastică. Deși știa că nu era posibil, putea să jure că îl auzise la două palme de ureche.

— Un templu?! repetă Manfred, asemenea unui somnambul.

— Ce altceva ai crezut că vreau să spun?

— Nu vorbi așa de tare! icni el. Bineînțeles că e șocant. De ce tocmai un templu?

În fața lui, majestuos, superb și cinic, se înălța Parthenonul. Un Parthenon construit pentru giganți, desigur. Fiecare dintre cele opt coloane ale părții din față era la fel de mare cît un arbore sequoia, iar fiecare metopă reprezentînd lupta zeilor cu titanii avea dimensiunea uneia din sălile-depozit ale Walpurgiei-1. Printre ele, în lumina tăioasă a stelelor, se zăreau umbrele minuscule ale satyrilor care trebăluiau asemenea unor furnici într-un mușuroi zgîndărit.

— De ce nu un templu?! se miră Alexis Kilcare, lovindu-l peste cască cu degetul arătător.

— Cred că aș putea ghici, zise bărbatul, aplecîndu-se și mai mult peste margine. Erau niște mituri, pe bătrîna Therra, cîndva, tare demult. Vorbeau despre zei, despre naiade, satyri, minotauri, hidre, grifoni, inorogi… O să-mi spui că toate au fost lucruri reale, nu?

— Este o poveste veche de tot, răspunse sec satyrul. De ce-ai crede-o? N-ai fost acolo, să vezi despre ce a fost vorba, nu au rămas înregistrări holo, mnemonicele nu fuseseră inventate… sau poate că doar nu fusese nevoie de ele.

— Spune-o totuși. Încearcă-mă.

— Totul la timpul său, domnule Lake. Dă-mi voie, pentru început, să-ți schițez fundalul: o planetă promițătoare, într-un sistem stelar interesant prin izolare; o expediție de inseminare biologică, apoi alta, de supraveghere a experimentului; o fractură în interstițiile spațiului, urmată de izolarea completă a sistemului; în fine, condiții biologice noi, derapaje de la planul inițial, eșuare, votare părăsire experiment. Așa am ajuns pe Lună.

— E o glumă, nu? O glumă bună, dar glumă… șopti Manfred.

— Tăcere, te rog! Mai am nevoie doar de o clipă, ca să-mi termin analiza. Acum, sîntem aici. Și voi, și noi. Am crezut că veți rămîne pe bătrîna Therră încă vreo cîteva secole, suficient pentru ca Stăpînii să se întoarcă. Dar nu ați rămas. V-ați grăbit, ca și cînd v-ar fi împins de la spate cine știe ce vînt de nebunie. Iar mîine, cine știe unde veți pune piciorul. Voi, un experiment ratat. Despre care Stăpînii încă nu știu nimic.

Brusc, își apropie capul de al lui Manfred. Bărbatul se cutremură și se trase înapoi, de parcă l-ar fi mușcat. Bărbia pătrățoasă, acoperită de blană, a satyrului se opri la un deget de casca pătată cu stropi de vomă.

— Dar vor ști, înțelegi, omule Manfred Chase Lake? Vor ști, pentru că tocmai am terminat de asamblat emițătorul.

— Templul?! se holbă la el bărbatul. Glasul îi era slab și ostenit, de parcă ar fi înțeles că ajunsese la capătul drumului. Adică… toate acele temple construite în Antichitate pe Therra… toate acele ruine pe care noi le-am considerat lăcașuri de rugăciune… erau emițătoare?

— Hmm. Ceva asemănător. Arătă cu gheara încovoiată a degetului arătător către prăpastia de dincolo de gura craterului. O mulțime de subansamble. Atracția therriană era prea puternică pentru a permite construcții de dimensiunile acesteia. Așa că am ridicat o piesă mare din mai multe piese mici, risipite pe întreg Pămîntul. Dar totul ne-a fost împotrivă: gravitația, atmosfera prea densă, cutremurele nesfîrșite, erupțiile vulcanilor. Nici măcar o clipă de liniște pentru a putea aduna întreaga putere într-un singur punct. Luna ni s-a părut ideală, din acest punct de vedere. Coborîm?

— Să coborîm?

— Doar nu crezi că te-am adus pînă aici doar ca să admiri priveliștea, nu?

Întinse brațul lung și-l cuprinse pe după umeri. Manfred îi simțea greutatea prin costum, de parcă ar fi atîrnat o tonă, cu toată atracția gravitațională redusă.

— Deși se poate și asta, la urma urmei. Însă totul are un început și un sfîrșit, domnule Lake. Pentru tine el tocmai a sosit. Ne vedem jos.

Îl împinse cu putere și bărbatul căzu în gol. Se lovi cu genunchiul de bazaltul tăios ca sticla și saltul lent și grațios, ca de balerin, se transformă într-o răsucire dezordonată. Nu apucă însă să realizeze ce i se întîmplă, pentru că imediat alte mîini păroase îl prinseră, îl reorientară și îl azvîrliră mai departe. Către alte mîini, către alte întoarceri, către alt plonjon.

Constelațiile de deasupra capului se răsuceau amețitor, într-o învolburare de scîntei și de dîre luminoase. Închise ochii, simțind cum starea de rău de dinainte revine în forță. Conținutul stomacului îi năvăli din nou în gură, cu toată acreala și amăreala strepezitoare a acidului gastric. Vomă cu numai o clipă înainte să leșine.

*

Cînd deschise ochii, primul lucru pe care îl văzu printre petele uscate de pe vizieră au fost cei doi ochi negri ai lui Alexis Kilcare.

— Acum ai înțeles? întrebă el rar, ca și cînd i-ar fi vorbit unui debil mintal.

— Ce?

— De ce pe Therra, frații îmi spuneau Lopata-de-pîine. Doar nu ai crezut că datorită faptului că sînt prea înalt și am capul cam turtit. Pentru că am organizat excelent serviciul de coborîre, de-aia. La fel cum ucenicii brutarului își aruncau, în Evul Mediu, pîinile coapte, de la cuptor, de pe o lopată de lemn pe alta, pînă ce ajungeau în coșul de nuiele.

Își dădu capul pe spate și rîse strident, în hohote prelungi.

— Iar acum a venit rîndul tău, domnule Lake, să joci rolul pîinișoarei.

Îl înșfăcară de mîini și de picioare și îl traseră printre două coloane uriașe înăuntrul templului. Deoarece capitelurile celor 100 de coloane nu sprijineau nici un fel de acoperiș, stelele păreau candele aprinse într-un întuneric fără de sfîrșit. Pentru o rugăciune fără de sfîrșit.

Statuia zeiței Athena, înaltă de aproape 50 de metri, era polizată într-o stîncă de obsidian negru, sticlos, cu luciu de smoală. O zeiță neagră, își spuse, dar nu apucă să-și ducă gîndul pînă la capăt, deoarece satyrii îl ridicară în mare viteză și îl așezară cu fața în sus în căușul palmelor pe care aceasta le ținea în poală. Apoi îl fixară de acestea cu fibre transparente și lipicioase, asemenea celor din pînza unui păianjen.

Era grotesc să se gîndească la păianjeni în acele momente halucinante, dar descoperi cu uluire că nu se putea abține să o facă. Deasupra coloanelor, Mafic Mound se înălța spre cer ca un trabuc cu vîrful retezat strîmb. Cum ar fi arătat un păianjen uriaș, un Latrodectus veninos cu pete roșii pe burtă, coborînd cu capul în jos și țesîndu-și firul invizibil cu picioarele din spate, atras de prada care era imobilizată între palmele zeiței?

— Ei, și?

Întrebarea îl năuci. Glasul care-i răsuna direct în creier era dur și neiertător, nelăsînd loc răgușelii sau răsuflării tăiate. Un glas de un calm desăvîrșit. Își răsuci încet capul. Agățat cu degetele-i puternice de muchia lucioasă a mîinii Athenei, satyrul Alexis Kilcare îl privea cu ochi roșii, strălucitori.

— Ai fost ales, domnule Lake, să joci rolul pîinișoarei, după un examen foarte, foarte atent. Pentru asta a trebuit să cobor pe Therra cu patruzeci de ani înainte de nașterea ta, să îți supraveghez bunicii și părinții, încercînd să exclud pe cît posibil factorul întîmplare. Nu am fi îndrăznit să trimitem pe oricine, îți dai seama. Ci numai pe acela a cărui matrice cromozomială i-ar fi permis accesul către Dincolo. Pe acela în genele căruia se putea stoca întreaga cantitate de informație dorită, în original și în copie. Pentru că nu avem posibilitatea să deschidem ceruruile decît o dată. O singură dată. Spațiul își va destrăma țesătura, iar prin borta aceea stranie te vom expedia drept către EI. Și acolo, în cel de-al Șaptelea Cer al înțelepciunii lor, ei vor hotărî ce anume au de făcut pentru a aduce lucrurile în vechea lor matcă. Sînt Lopata-de-pîine, îți mai amintești? Ei, bine, acum te voi arunca pentru ultima oară, exact acolo unde trebuie. Ai cumva vreo ultimă dorință?

Manfred înghiți greu și se strădui să nu vadă vizorul pătat de vomă. Îi căută privirile celuilalt.

— Fratele tău… cred că aș dori să știu ce s-a întîmplat cu fratele tău. E ciudat că mi-a venit tocmai gîndul ăsta, spuse, iar respirația îi deveni o șoaptă stinsă și precipitată în neclinitrea aerului din cască. Așa cum mi se pare ciudată și imaginea păianjenului coborînd din vîrful muntelui.

— Nu s-a întîmplat nimic. Am trișat, rînji el și ochii îi sticliră răutăcios. Era doar un trup de miner, în care am insuflat numai un strop de energie, cît să-l facă să se miște, asemenea unei marionete trase de sfori. Asta se întîmplă mereu, iar dacă nu ajuți soarta trișînd un pic, scapi controlul asupra situației. Ei, adio, domnule Lake, e timpul să ne vedem fiecare de treburile sale. Și, ca să nu uit… Păianjenul nu era tocmai o închipuire. Tocmai coboară dinspre vîrful muntelui. El te va duce prin interstițiile spațiului pînă la locul de destinație. Este lopata care va da ultima lovitură pîinișoarei mele.

Ochii îi sticliră încă o dată, apoi degetele dădură drumul stîncii în care fusese sculptată mîna Athenei, iar capul dispăru din vedere.

Din înaltul unui cer de păcură, baionetele stelelor îi zgîriau retinele. Mafic Mound atîrna deasupra tuturor, ca un blestem nedefinit. Sub piscul ușor încovoiat, un Latrodectus uriaș își țesea firul, coborînd în tăcere absolută spre pieptul zeiței. Își aminti de paharul cu whisky și sifon de pe stîncă.

„Oricînd vei fi în stare să te întorci”, îi spusese celălalt.

Ar fi vrut să-l dea peste cap chiar în clipa aceea, dar știa că așa ceva nu era posibil. Paharul acela avea să rămînă acolo însă pînă la capătul timpului. Așteptîndu-l. Ca o promisiune. Ca o certitudine interzisă.

*

Aurel Cărășel – Galaxia sudicăAurel Cărăşel (n. 1959) a absolvit Facultatea de Filologie (Craiova, 1984) şi Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării (Bucureşti, 1994). A fost profesor şi ziarist.

În domeniul SF activează din 1980, înfiinţînd şi conducînd mai multe cenacluri la Craiova şi Cernavodă. Este unul dintre iniţiatorii taberei Atlantykron (1990).

A fost preşedinte al Asociaţiei Creatorilor de SF (Craiova).

Redactor la mai multe reviste, fanzine şi suplimente SF, redactor-şef al revistei Anticipaţia.

A debutat în 1981, în revista Ştiinţă şi tehnică, cu povestirea „Stelara Fata Morganaˮ şi a publicat proză scurtă în Convorbiri Literare, Anticipaţia, Star Trafic SF, Magazin, Jurnalul SF, Strict Secret, Curierul Naţional, Almanahul Ramuri, Almanahul Rebus, Almanahul Anticipaţia etc.

A tradus volume de Murray Leinster, Robert Silverberg, David Brin.

Este prezent în mai multe antologii, printre care: Cronici microelectronice, Avertisment pentru liniştea planetei, Beta SF, Nemira ‘95, Argos Unu, Argos Doi.

Volume publicate: Vînătoare de noapte (1995, ca Harry T. Francis, și 2011), La capătul spațiului (1997, Premiul pentru roman al Editurii Nemira), Lumile Curcubeului (1999, Premiul pentru roman al Editurii Nemira), Dumnezeule de dincolo de burta universului (2011), Moartea ca o cocotă de lux (2016), Mafia InterPol (2016) – romane; Războinicii curcubeului (1996), Galaxia sudică (2016), Galaxia sudică 2. Cascada de neon (2016), Povești de pe Muntele Golia (2016), Povești din Poiana Volburii (2016), Poveștile zînișoarei Nomia (2016), Galaxia sudică. Începuturi (2017) – proză scurtă; OZN – Trecut, prezent, viitor (1995, împreună cu Dan N. Mihăilescu), Mic Dicționar de autori SF (1996), O istorie tematică a literaturii SF (2006), Mirajul nestiutului sau cronica vietii unui intelectual (2016) – nonficțiune.

În 1999 a primit Premiul de încurajare al Societății Europene de Science-Fiction.

Leave a reply

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also Comments Feed via RSS.

Be nice. Keep it clean. Stay on topic. No spam.

Argos – Science Fiction & Fantasy 



revista poate fi cumpărată de pe:





Archive