Home » articole

EDITORIAL • Michael Haulică – Reptilienii

Michael Haulică – Reptilienii

Poate că reptilienii chiar există. Dar nu așa cum ne-au obișnuit articolele conspiraționist-prăpăstioase nebulice și abulice despre rasa extraterestră care ne-ar fi invadat, ci într-o formă pe care o știm de mult pe-aici, pe plaiurile mioritice. Poate că reptilienii sînt cei obișnuiți să arunce în spațiul public fel și fel de șopîrle, de lascăștimnoiuri, oameni bolnavi de combateadîncită, care ar vrea să spună exat ce nu spun etc.

Am încercat să descopăr cîteva dintre șopîrlele care zburdă prin sefeul românesc.

 

Vă premiați unii pe alții.

Pardon? Adică? Cine-s unii, cine alții, cine ceilalți? Adică anul ăsta Liviu Surugiu, la anul tot Liviu Surugiu? Anul ăsta Lucian-Dragoș Bogdan, anul celălalt Aurel Cărășel? Sau poate Dănuț Ungureanu și Marian Truță? Care unii pe alții? Sînt cumva scriitori de mîna a 7-a cei care iau premiile? Se pare că indiferent cum s-au dat, cu votul publicului sau cu juriu, premiile au ajuns la autori meritorii, pe care e greu să-i contești. Bine, acuma fiecare dintre noi putem avea preferințele noastre și în locul lui Liviu Surugiu să-l preferăm pe Lucian-Dragoș Bogdan sau invers. Dar tot între ei am alege pînă la urmă. Pînă și „aranjateleˮ premii pentru antologii de anul trecut au făcut obiectul de studiu al reptilienilor. Eu „mi-am datˮ premiu la Sci-Fi Fest, Cornel Secu „și l-a datˮ la Romcon. Avînd în vedere că eu și Cornel Secu am avut singurele antologii din 2016, care ar fi fost varianta cealaltă? Să ia Secu premiul S&T și eu premiul Romcon? Așa ar fi fost OK?

Nu cumva asta cu „vă premiați voi între voiˮ e o poveste despre struguri și gustul lor? Nu cumva e o poveste despre calomniați, calomniați, ceva tot o să rămînă?

Sigur că ne premiem noi între noi. Cine să ne premieze? Cititorii lui Philip Roth și James Joyce?

 

Fandomul e o adunătură de găști.

Întotdeauna fandomul a fost o adunătură de găști. Pe vremuri existau peste 40 de cenacluri, fiecare cu obiceiurile lui, cu vedetele lui, pe care ceilalți se străduiau să le promoveze, să le ducă spre premii și spre publicări. Azi, în era internetului și a ființei sociale care a devenit omul, nu mai avem 40 de cenacluri/cluburi. Dar avem grupuri pe internet. Avem autori grupați în jurul unor edituri. Avem fani devotați unei edituri sau alteia, pentru care cei mai mari scriitori sînt cei care publică la acea editură. Tot un fel de găști sînt și astea. Doar că alcătuite pe alte criterii. Dar interesul lor – dacă asta e problema – a rămas același: ai noștri sînt mai buni ca ai voștri.

Și, la urma urmei, ce e așa rău în existența găștilor? Poate că doar numele, „gașcăˮ avînd, în limba română, tot felul de sensuri, printre care și unul negativ – larg îmbrățișat de românul iubitor de conspirații și autovictimizări. Ce era Junimea? Ce era Sburătorul? Nu tot un fel de gașcă, în care nu intra chiar oricine, în care nu avea succes chiar oricine…? Ce erau promotorii unui curent literar, pe vremuri? Nu tot o gașcă de scriitori care considerau că literatura începe cu ei?

E foarte bine că sînt găști în fandom. Cîtă vreme preocuparea lor e să producă literatură și nu să stea cu ochii pe capra vecinului… da, e foarte bine că avem găști. Găștile au șanse mai mari de reușită decît indivizii singuratici. Ca să nu mai spun că unii indivizi singuratici chiar nu-s în stare să facă mare vîlvă în jurul lor și chiar au nevoie de ajutorul celorlalți pentru a se face cunoscuți.

Așa că eu cred că ar trebui să zicem mersi că încă mai avem găști care fac auzite, prin tot felul de mijloace – bloguri, grupuri pe Facebook, reviste, cenacluri – numele scriitorilor români.

 

„E greu să publiciˮ s-a înlocuit cu „se publică prea multˮ.

Cîndva, una dintre marotele scriitorului român era că e greu să publici în România. Îmi amintesc o anchetă pe care am făcut-o cu niște ani în urmă pentru Observator Cultural. Una dintre întrebări era și asta: e greu să publici în România? Invitasem să răspundă scriitori cu multe publicări la viața lor, scriitori abia debutați, fie în volum, fie cu o poveste într-o revistă. Pe unii dintre ei îi publicasem eu. Îmi trimiseseră niște texte și în două săptămîni erau publicați în revista pe care o coordonam. Sau, cunoscîndu-le povestirile și urmărindu-le traseul scriitoricesc, i-am abordat cu propunerea de a scoate un volum. Mare (și e puțin spus) mi-a fost mirarea cînd aproape toți au răspuns că da, e greu să publici în România. De unde se vede că e mai tare zvonul public decît exeperiența de viață.

Se pare înscă că am depășit acea etapă în care se publica greu. Acum, cînd oricine poate publica, iar dacă nu are parte de un răspuns favorabil din partea primei edituri căreia îi propune un manuscris, self publishingul e la îndemînă, toți visîndu-se un alt Andy Weir sau alt Hugh Howey. Am ajuns astfel să-i auzim pe mulți văitîndu-se (sportul național, văicăreala) că se publică mult prea mult, mai mult decît se scrie, sau că avem mai mulți scriitori decît cititori. Partea proastă e că unii chiar cred lucrurile astea.

Cum să fie rău că se tipăresc cărți? Cum să fie rău că acuși-acuși ne apropiem de suta de titluri românești publicate într-un an?

Iarăși zic: cine are de scris să scrie, cine crede că a descoperit un manuscris care merită publicat să-l publice, cine e obișnuit să cumpere cărți să cumpere în continuare și toată lumea să citească literatură română.

Cărțile publicate în plus, cele pe care publicul ajunge să le îngrămădească în acel „prea multˮ vor dispărea de la sine. Prin tăcere. Pentru că nu e nevoie de cronici pentru a evidenția că o carte e proastă, nu e nevoie să ne pierdem timpul citind despre cît de proastă e o carte, ajunge să fie trecută sub tăcere, să n-o pomenească nimeni și va dispărea de parcă nici n-a fost. Fără efortul nimănui.

 

Nu se poate trăi din scris în România.

Asta e veche și nu trece, de aceea o și reiau din cînd în cînd. De data asta în varianta scurtă: în nici o țară un scriitor care vinde 100 de exemplare dintr-o carte nu poate trăi din scris. Procentele prevăzute ca drepturi de autor în contracte sînt cam același și peste tot se precizează că acelea sînt procente „din încasăriˮ. Mai departe e vorba doar de matematică.

 

Din păcate asta e lumea în care trăim, din păcate ea nu se schimbă prea mult de la an la an și se vede că nici de la o generație la alta. Doar șopîrlele rămîn același. Și reptilienii.

Leave a reply

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also Comments Feed via RSS.

Be nice. Keep it clean. Stay on topic. No spam.

Argos – Science Fiction & Fantasy 



revista poate fi cumpărată de pe:





Archive