Home » noutăţi

Dan Doboș • Zahanaua Șapte stele

Nu cred că, așa cum se zice, pasiunea pentru trecut intervine atunci când oamenii zăresc pentru prima dată umbra morții. Să nu mă întrebați cine a zis asta, fiindcă felul meu de a înțelege lumea nu îmi permite să dau citate. Ca să o fac, ar trebui să folosesc implanturi de memorie, însă m-am născut îndeajuns de bogat, ca să pot să îmi permit asemenea acte de incultură sintetică. Tot din motivul ăsta nu știu nici care este filozoful ăla grec care a căzut un deceniu pe gânduri încercând să înțeleagă ce e natura umană, după ce a auzit că unii indieni își mănâncă morții. Ceea ce știu însă este că, încă de pe vremea când ai mei se chinuiau să găsească programul școlar cel mai potrivit pentru mine și m-au trimis pe Lună, în Junior CBA, nu am reușit să găsesc sensul studiului decât atunci când m-am concentrat asupra trecutului.

Adolescența mea s-a petrecut în mare măsură în tim­pul derutei incredibile care a însoțit carantina primului contact, înainte de începerea negoțului cu lumile extraterestre. Erau momente în care jumătate de planetă spunea că viața oame­nilor nu va mai fi niciodată la fel, că ne vor fi necesare cu totul altfel de abilități decât până acum, iar cealaltă susținea că, dimpotrivă, abia acum e momentul să ne întoarcem la origini, la esențe, la tot ce este uman și firesc. Poate fiindcă ai mei erau partizanii umanității, poate fiindcă așa m-am născut, în toată tevatura asta, eu eram pasionat de istorie! De fapt, nu atât de istorie, cât de lucrurile și de obiceiurile vechi.

Am avut mereu chestia asta în cap: dacă vine un ex­tra­te­restru, de fapt, ce zic eu extraterestru?, un străin, o entitate care nu știe nimic despre noi și îmi cere să descriu umani­tatea într-un singur cuvânt sau într-un singur concept, care ar fi acela? M-am învârtit aproape două decenii în jurul răspunsului, două decenii în care, încet-încet, pe Lună au apărut, într-un dom nou, lângă Chabilla, ambasade și repre­zen­tanțe comerciale ale speciilor extraterestre, în care s-au făcut averi imense din negustoria cu frunze de brusture sau cu plancton uscat, în care a trebuit să renunțăm la explorarea spațială dincolo de orbita lui Pluto, dar am căpătat în schimb antigravitația. Iar la sfârșitul acestui timp de gândire, am ajuns la concluzia că dragostea reprezintă cel mai cuprin­ză­tor umanitatea. Da, știu, seamănă cu un verdict din seria­lele holo pentru bicentenarele plictisite de nesfârșite cicluri de înflorire a orhideelor sau genul de chestie la care te aștepți să se gândească un preot creștin sau o fetiță de treisprezece ani. Se poate, dar eu unul așa cred.

Ai mei au văzut convingerea mea ca pe o scuză transpa­rentă pentru tot felul de experiențe erotice discutabile, deși le-am explicat că nu făceam decât să recreez episoade de alcov despre care citisem în literatura veacurilor trecute. În principiu, erau de acord cu alegerile mele în materie de prie­te­ne de sex feminin, dar numai fiindcă aveau o altă dominantă.

– De ce nu rămâne nici una cu tine?, m-a întrebat 6aspru taică-meu, deși el nu-și înnoise nici unul din cele șase contracte nupțiale standard, de douăzeci și cinci de ani, pe care le avusese de-a lungul timpului. Mi-a ținut apoi o pre­dică despre responsabilitatea oamenilor de a avea urmași pe căi naturale, mai ales în vremurile tulburi în care umanitatea în ansamblu își căuta drumul. M-am plâns maică-mii de aspri­mea lui, dar a ridicat din umeri. De ea ce să zic? După tata, nici nu s-a mai chinuit cu aranjamentele nupțiale. Mi-a zis că durau prea mult.

Simțeam că se înșală cu toții, că dragostea aceea atât de cuprinzătoare, încât poți închide toată umanitatea în ea, e ce­va mai mult, mai complex. Eram de acord că putea fi defi­ni­tă și ca un fel de intoxicație, având ca scop unic reprodu­ce­rea, dar refuzam să cred că nu conține și o nuanță metafizică, una care să nu poată fi cuantificată cu ajutorul studiului mate­riei sau al unei psihanalize vechi de două veacuri și jumă­tate. Credința asta a mea m-a făcut ca, până la urmă, să o găsesc pe Oona, femeia alături de care să simt o iubire a cărei intensitate o făcea să poată fi considerată etalon pentru întrea­ga umanitate.

Oona e… Oona. E tot ce mi-am putut dori. Îmi dă mereu răspunsurile la care mă gândesc, e cumva mereu în mintea mea, fiindcă fiecare dintre noi acționează de parcă ar fi prelungirea celuilalt. Avem aceeași vârstă, aceeași nuanță cânepie a părului, iar diferența de înălțime dintre noi face ca geometria pasiunii noastre carnale să atingă uneori coregra­fia. Chiar și certurile noastre sunt perfect echilibrate, în sen­sul că nici unul nu le duce până în zona în care ar putea lăsa cicatrici, nu se aventurează în locuri fără de întoarcere. Fie­care dintre noi argumentează la fel de valabil ceea ce spune și, cumva, pare că avem amândoi dreptate.

Ne-am întâlnit într-un club cu mâncare tradițională chine­zească, undeva în zona gri din Chabilla. Era foarte aglo­merat, ea s-a apropiat de masa mea, la care mâncam de unul singur, m-a întrebat dacă poate să se așeze și… asta a fost. Am simțit cum se rupe ceva în mine, aș putea jura că am auzit și un fel de trosnitură în minte, de felul celor pe care le fac crenguțele pe care le strivești sub picioare, când mergi printr-o pădure naturală. I-am spus că se poate așeza doar dacă acceptă să plătesc eu, iar ea a zâmbit și mi-a răspuns că aranjamentul ăsta merge doar dacă îi voi comanda exact ceea ce mâncam și eu.

Restul… Restul e o poveste clasică de dragoste, cu întâl­niri, vacanțe, prieteni comuni, vizite la părinți și multe așternuturi transpirate dincolo de puterea de absorbție a acarienilor de cultură.

Cel mai mult ne unea însă pasiunea pentru gastro­no­mie. Mie mi s-a părut întotdeauna că un popor și o epocă pot fi caracterizate cel mai profund de felul în care aleg să își pre­pa­re și să își consume hrana. De-a lungul istoriei, am avut bucătării ale sărăciei, bucătării născute la limita dintre ne­vo­ia robustă de nutriție a oamenilor de rând și rafinamentul cla­selor superioare, de bucătării inspirate de principii pro­funde, morale sau religioase, de bucătării care își făceau un titlu de glorie din folosirea ingredientelor naturale și apoi de replica firească a acestora, gatronomia gusturilor artificiale. Pentru mine însemnau toate mai mult decât un amestec de ingre­diente culinare, erau felul de a fi și de a trăi din profun­zi­mea fibrei istorice a unui popor, a unei epoci. După dra­goste, gastronomia era a doua mea definiție scurtă a umanității.

Pe de altă parte, Oona e și acum comentator gastrono­mic la o revistă destul de cunoscută, iar apariția ei într-un restaurant nu rămâne niciodată neobservată de administra­tori. Și, spre marea bucurie a părinților mei, despre care v-am spus deja că au obsesia asta a copiilor concepuți natural și care duc mai departe numele și afacerile familiei, la câteva luni de la prima întâlnire, i-am anunțat că aveam de gând să o cer de soție. Mama a plâns, iar tata mi-a spus că va co­man­da cel mai scump inel de logodnă de pe Pământ.

Curând, mi-am dat seama că știu și locul perfect pen­tru cererea mea în căsătorie: zahanaua Șapte stele, pe care o căuta de mai bine de doi ani, fiindcă nu era genul de local la care să te duci neinvitat. Se zvonea că e undeva pe Lună, bine ascunsă în Chabilla, posibil foarte aproape de locul în care ne întâlniserăm prima dată. Printre nenumărații clienți care nici nu doriseră să admită că mâncaseră vreodată acolo, Oona reușise să găsească doar câțiva care îi spuseseră că felurile de mâncare erau extrem de exotice, în sensul că foloseau meto­de terestre clasice de gătire și de fermentare, dar cu ingre­diente extraterestre. Mai mult însă nu doriseră să dezvăluie, scuzându-se prin faptul că îi făceau pe plac proprietarei, care insista că experiența zahanalei nu ar mai fi fost completă, dacă s-ar fi risipit misterul din jurul felurilor de mâncare de acolo.

Oona găsise ceva indicii, plecând de la cercetările mele cu privire la cuvântul zahana, care desemna, acum vreun sfert de mileniu, o locantă nu prea curată dar unde se găteau acele părți din animale pe care măcelarul nu reușea să le vândă cucoanelor care îi treceau pragul dughenei: momițe, fudulii, măduvioare, uger și pizdulice, ficat și rinichi, fălcuțe de vițel și de porc, mușchi minusculi, extrem de greu de extras din carcasele animalelor sacrificate, tocături preparate doar cu satârul, sosuri grele și, uneori, câte un pește mai spe­cial. Toate erau gătite folosindu-se mult vin și condimente dintre cele mai puternice.

– Ce poate să însemne lucrul ăsta astăzi?, mă întrebase uimită Oona, care recunoscuse încă de la început că, la fel ca restul de zece miliarde de oameni răspândiți până pe centura de asteroizi, nu știa ce însemna zahanaua.

– Nu știu, dar tare mi-ar plăcea să încerc.

– Cred că ar trebui să fie undeva în apropierea portului de pe Lună. Am întrebat din redacție câțiva negustori, iar majo­ritatea au zâmbit în tăcere. Unul singur mi-a zis că la câți bani face de la proprietari și la cât de secretoși sunt ei, nu are sens să îmi dezvăluie nimic. A adăugat ceva apoi că oricum n-ar dori să se certe cu „femeia aceea robot”.

– „Femeia aceea robot”?

– Da, așa a zis. Și nu părea înspăimântat, ci doar… respectuos.

A mai durat o lună de la discuția noastră până când banii tatălui meu ne-au făcut rost de o invitație. M-a sunat și mi-a spus scurt că a rezolvat problema, că yahtul său ne va duce până pe Lună, dar că nu înțelegea ce mă așteptam să se întâmple acolo. O nuanță din vocea lui ar fi trebuit să mă pună pe gânduri, dar nu știu de ce nu i-am dat atenție.

• • •

Inelul îmi ardea mâna dreaptă, deși era adânc afundată în bu­zunar. În loc de piatră, avea aproape un microgram dintr-un element foarte greu, obținut într-un accelerator de particule situat pe Lună. Aș fi ipocrit să spun că doar emoția logodnei contribuia la senzația aceea. Ne aflam într-un colț din Chabilla unde orice deget care ar fi purtat o ase­me­nea bijuterie risca să fie tăiat, eventual chiar din cot. Deja vreo doi lunari deșirați mă priveau ciudat prin vitrina de sticlă demodată a atelierului de tatuaje cinetice în fața căruia fuse­sem trimis să o aștept pe Oona. Iubita mea  ținuse neapărat să își cumpere un set nou de acumulatori pentru camera holo, cu care spera să poată prinde chiar și niște imagini clandestine.

Oona a apărut după doar câteva minute de așteptare, însoțită de Roman Arkassian, căpitanul yahtului tatălui meu, un armean bronzat și dur, care nu-și ascundea deloc încor­da­rea și arunca căutături piezișe către oricine îndrăznea să îl privească la rândul său. Două umflături deloc camuflate de la șold anunțau că e înarmat. Ajuns în fața salonului de tatuaje, armeanul a pătruns prin ușa deschisă și a schimbat două cuvinte cu cei doi lunari deșirați care ne-au făcut apoi semn să venim înăuntru.

– Cred că e singurul restaurant unde intru fără să văd vreo firmă deasupra ușii, a murmurat Oona, pășind cu hotărâre în direcția indicată de Arkassian.

Interiorul nu era deloc pretențios. Într-un salon mic, luminat slab, erau doar trei mese. Un una era ocu­pa­tă deja de un cuplu tânăr, de oameni despre care era simplu să spui că sunt îndrăgostiți, fiindcă aveau privirile sudate una de a celuilalt. Spre ceea ce avea să se dovedească a fi norocul nostru, păreau că sunt însă și nerăbdători.

Ne-am așezat, iar pe chipul Oonei s-a întins cel mai larg zâmbet cu putință la vederea… a ceea ce a pătruns în încăpere printr-o ușă mascată de o draperie grea. Robotul era indiscutabil umanoid, dar ceea ce uimea încă de la prima privire era discrepanța dintre acuratețea construcției ecranului LED polimorf care îi ținea loc de față și restul corpului, de la păr, la linia nenaturală a picioarelor și la felul mecanic cum pășea, dereglat evident de gravitația redusă.

– Bună seara! a rostit robotul cu vocea caldă a unei femei.

– Bună seara, am răspuns toți patru, privind uimiți cum ecranul care ținea loc de față se schimbă de la un alb translucid la chipul unei femei în vârstă. Mă refer la chipul unei femei în vârstă din secolul al XX-lea, pe vremea când era mai simplu să spui câți ani are cineva doar privindu-i chipul.

– Numele meu este Cassandra și am să vă ghidez…

– Dar ce ești? s-a grăbit să întrebe fata de la masa cealaltă.

Robotul a făcut o grimasă dintre cele mai caraghioase și a răspuns prompt.

– N-ar fi mai bine să mâncăm? Cred că vă grăbiți…

Fata a strâmbat din nas, ceea ce l-a făcut pe prietenul ei să intervină.

– La banii pe care îi plătim, am vrea să știm totuși ce…

– Și dacă plătiți, înțelegeți? a răspuns Cassandra cu același zâmbet condescendent. În plus, cred că plătiți doar pentru mâncare…

– Da, dar vreau să zic… parcă, a insistat tânărul, lăsân­du-și totuși vorbele în aer la vederea asprimii de pe chipul sintetic al robotului.

– Sunt una dintre puținele conștiințe umane transfe­ra­te într-un mediu cibernetic. Corpul e de împrumut. Îl folo­sesc de obicei pe cel al robotului care debarasează după clienți.

– Dar asta nu e ilegal în Ameropa? Pari…

– Suntem în Chabilla. În plus, esența oricărei legi este că ea va fi încălcată până la urmă. Eventual, tocmai de cei care au adoptat-o…

– N-am putea trece la gastronomie? a întrebat brusc Oona.

Cassandra a schițat ceea ce ar fi trebuit să fie o reve­ren­ță, dar care a fost de fapt o plecăciune stângace, urmată de un scârțâit abia perceptibil.

– Ba da!

În momentul acela, din bucătărie au apărut cei doi vlăjgani de care ne temuserăm la început. Purtau acum uni­for­ma neschimbată de istorie a chelnerilor, iar pe platourile pe care le cumpăneau cu îndemânare am zărit licărirea unor mici boluri de cristal, câte unul pentru fiecare masă.

– Dar n-am comandat nimic! a protestat tânăra de la masa vecină, cu același ton de copil răzgâiat.

– Mda, așa este, a răspuns Cassandra, dar meduzele de Kyri sunt mai degrabă un medicament decât un aliment. Va trebui să le potriviți cu grijă sub limbă. Ele vă vor proteja de orice eventuală otrăvire sau reacție…

– Otrăvire? Serios? a continuat tânăra, care începea să mă scoată din răbdări. Înainte să apuc însă să spun ceva, chel­nerii s-au dus spre masa vecină, i-au ridicat pe cei doi de parcă erau niște cârpe și au dispărut cu ei pe ușa din față într-un cor de proteste urlate.

– Ce s-a întâmplat?, am îngăimat eu.

– Zahanaua Șapte stele nu e o crâșmă oarecare din port. Ca să fii aici, trebuie să crezi și să vrei să împărtășești senzații noi. Nu e tocmai o afacere…

– Bine, dar oamenii plătiseră. Cred…

Cassandra și-a îngustat ochii într-un mod care, chiar și pentru un chip simulat de ecranul LED polimorf, nu avea cum să prevestească nimic bun, iar la vederea acestui gest, Oona s-a grăbit să ia în mână unul dintre cele două mici ani­male gelatinoase din bolul nostru. La atingerea degetelor ei, mica meduză extraterestră a devenit albastră, la fel ca ochii Oonei. Am privit amândoi spre Cassandra, care a zâmbit larg.

– Așa trebuie să se întâmple. E primul semn de com­pa­tibilitate, ne-a informat Cassandra pe un ton care revenise brusc la căldura cu care ni se adresase inițial.

Cu mișcări ezitante, am luat meduza mea de Kyri și, încer­când din răsputeri să nu o scap dintre degete, mi-am potrivit-o cât am putut de bine sub limbă. Lucrul ăsta s-a dovedit a fi mai simplu decât am crezut, fiindcă animalul s-a fixat repede singur și s-a aplatizat în așa fel, încât abia dacă îl mai simțeam. Probabil că fața mea a spus totul, fiindcă, imediat Cassandra a exclamat:

– Spuneți voi dacă fata aia a avut dreptate să facă atâta tevatură?!

– Poate dacă i-ați fi explicat… a încercat iubita mea să o scuze pe necunoscută.

– Ce să explic, draga mea Oona? Așa cum am mai spus, la zahanaua Șapte stele trebuie să ai încredere în bucătar.

Oona s-a schimbat la față, m-a privit apăsat, făcându-mă să realizez extrem de târziu că robotul îi spusese pe nume.

– Mă cunoașteți?, a întrebat iubita mea pe un ton tre­murat.

– Bineînțeles, te-aș fi cunoscut și dacă nu ai fi încercat preț de doi ani să afli amănunte despre localul meu. Draga mea, noi nu putem găti decât pentru oameni despre care știm aproape totul…

– Păi și despre el?, a venit repede întrebarea Oonei, luându-mă total prin surprindere.

– Andrew e ceva mai ușor de hrănit. E bărbat și… din experiența mea, bărbații îndrăgostiți sunt chiar mai ușor de mulțumit la mâncare decât… alții.

Am dat să protestez, dar amintirea cuplului alungat atât de brutal din zahana m-a făcut să-mi înghit cuvintele. Îmi amintesc perfect chiar cum am glumit apoi în mintea mea pe tema gustului putred al vorbelor pe care nu le rostisem.

Cassandra s-a lansat într-o poveste destul de lungă al cărei scop aparent era să ne explice felul în care funcționa zahanaua. Își alegea cu grijă clienții, fiindcă era convinsă că fiecare om are un alt fel de a se bucura de hrană. „Unii mănâncă pur și simplu de foame. De genul ăsta de clienți mă feresc” a afirmat ea, modelându-și chipul simulat pentru a ne transmite seriozitatea cu care vorbea. Oona s-a grăbit să o asigure că nu e și cazul nostru, deși pe mine unul mă încer­cau deopotrivă niște dubii datorate unei ușoare senzații de foame. A mai ținut neapărat să ne spună că materiile prime erau atât de scumpe, încât banii plătiți abia dacă acopereau jumătate din costurile pe care le avea cu negustorii agreați la Bursa de Mărfuri Extraterestre.

– Și atunci? De ce…

– Dintr-un capriciu. Îmi place să studiez oamenii, să văd personajele din fiecare, a zis Cassandra, pironindu-și pri­vi­rea în ochii mei. M-am înfiorat, deși eram perfect conștient că e doar un simulacru. Poate și eu caut un cuvânt sau un concept care să definească umanitatea, a reluat ea.

Sunt convins că m-am înroșit, iar palmele au început să îmi transpire abundent. Dacă Oona nu și-ar fi întors spre mine ochii rugători, probabil că m-aș fi ridicat să plec.

– Buuuun, a exclamat Cassandra într-un final. Păi cred că o să începem cu nota de plată pentru fluturii de St’Uul.

– Nota de plată?! am protestat eu. Păi am mai plătit o dată, în avans pentru tot. Am primit asigurări că…

– Par a fi hoață? m-a întrebat amuzată Cassandra.

– Nu, dar Andrew are dreptate, nu e … a încercat Oona să-mi țină partea.

Întâmplător, m-am uitat la unul dintre chelneri și mi-a fost evident că abia își stăpânește râsul.

– Bine, a acceptat Cassandra, după care a făcut un semn scurt cu brațele ei robotice. Fără a mai aștepta altă comandă, chelnerii au dispărut în spatele unei perdele groase și au apă­rut imediat, împingând cu gesturi tandre o plasă fină, cu dia­me­trul de aproape jumătate de metru în care se vedeau niște zbateri de aripi. Insectele semănau destul de mult cu fluturii de pe Pământ, doar că aveau opt aripi care păreau că își schimbă culoarea.

– Sunt mai gustoși cu felii de lime și portocală, a zis Cassandra care apăruse și ea purtând un platou cu fructe tăiate în felii fine.

Ne-au așezat în față câte un săculeț cu roiul de fluturi, după care Cassandra ne-a spus să fim atenți să nu-i scăpăm prin restaurant, fiindcă ultima dată când se întâmplase lu­crul ăsta durase mai bine de o săptămână până când îi prinseseră pe toți.

Am băgat mâna printr-o deschizătură a plasei și am strâns degetele. Degeaba! Deși am încercat de nenumărate ori, n-am reușit să prind nici o insectă, cu toate că, privite din afara plasei, păreau să fie un roi compact. Am ridicat ochii spre Oona, care privea la rândul ei contrariată spre unul dintre chelneri care nu se mai putuse stăpâni și izbucnise în râs.

– E limpede că facem ceva greșit, a spus Oona.

– V-am spus! N-ați plătit, a răspuns repede Cassandra.

– Ba da! Cu mult timp înainte și….

– Fluturii de pe St’Uul percep pericolul și se ascund cu câteva secunde în viitor. Lumea lor e plină de animale capa­bile să altereze curgerea timpului pentru perioade mai mici sau mai mari. Degeaba încercați să îi prindeți! Ei știu exact unde vor fi degetele voastre și se vor feri.

Oona a bătut fericită din palme, după care a început să încerce din nou, cu frenezie să prindă o insectă. Rezultatul a fost o zbatere multicoloră și nici o captură.

– Și? Dacă plătim?

– St’Uul are o mare problemă. Organismele de acolo pot altera curgerea timpului pe perioade scurte și nu pot înțelege cu adevărat esența viitorului, despre care cred că este prestabilit, fiindcă e definit în mintea lor deopotrivă cu trecu­tul. O să înțelegeți, aveți răbdare! Nu ne este foarte limpede cum ne pot citi gândurile sau până la ce nivel, dar fluturii de St’Uul nu pot fi mâncați decât de oamenii siguri că îi vor mânca. Și nimic nu induce mai eficient senzația asta în creierul uman decât achitarea unei note de plată.

I-am făcut semn, iar unul dintre chelneri s-a apropiat de mine cu o notă clasică de plată. Pe ea era înscris un preț mai mic decât cel al petecului de hârtie pe care fusese impri­mată. Am plătit imediat cu terminalul din podul palmei și, aproape în același timp, am auzit strigătul de izbândă al Oonei. Prinsese unul.

Aveau gust de pește crud. Nu era grețos dar nici foarte agreabil și de aceea am avut nevoie de câteva felii de lime. La al cincilea fluture însă, am început să simt că percep cumva două timpuri deodată. Existam într-un timp, dar îl contem­plam cu ușurință și pe unul defazat cu câteva secunde spre viitor. Prezentul era un amestec de trei-patru secunde de trecut și de viitor, pe care le percepeam simultan.

Cea mai pregnantă dintre senzații era însă una de sigu­ranță absolută, izvorâtă dintr-o convingere aproape viscerală că nu mi se poate întâmpla nimic. Simțeam că plutesc între două realități dintre care o puteam alege oricând pe cea mai convenabilă, ca și cum aș fi trăit de două ori. Sau poate mai degrabă trăiam deodată cele trei-patru secunde dintre mo­men­tele pe care reușeam să le percep simultan. Cu totul inexplicabil, unul dintre chelneri a aruncat cu șervetul spre mine. Bucata de pânză s-a oprit în mâna Oonei, care o prin­sese fără ca măcar să se uite la ea. Ne-am savurat uimirea, dar, așa cum apăruse pe neașteptate, senzația aceea că poți prevedea viitorul pe termen scurt a dispărut la fel de brusc.

– Tulburător, nu? Mai ales reflexul domnișoarei Oona. Rar vezi așa ceva la o femeie. În schimb, cred că înțelegeți acum de ce nu reușeați să prindeți fluturii.

N-am comentat. Eram mult prea tulburat de ceea ce mi se întâmplase. Pentru un moment, de parcă nu ar fi fost de ajuns confuzia pe care mi-o crease decalarea și apoi expan­siunea temporală a conștiinței mele, avusesem senza­ția că pot prinde șervetul aruncat de chelner cu mâna Oonei, dar totul era mult prea neclar pentru a putea fi sigur.

– E timpul să trecem la ceva tradițional…

– Poate o friptură de vită? am încercat eu o glumă.

– De unde ai știut? m-a întrebat repede Cassandra.

– De fapt… m-am bâlbâit eu, am încercat să fac o glumă.

– Dar nu ai reușit, pentru că exact asta urmează. Un surf and turf clasic…

– Păi și de ce am mânca… a lăsat Oona o întrebare în aer.

Cassandra ne-a explicat că homarul și vita provin de la cele mai selecte crescătorii de pe Pământ, dar că ele sunt presă­rate cu un condiment cristalin, asemănător sării de bucătărie, dar care provine dintr-un ocean al unei lumi de departe. Marea calitate a sării de Ny-Losh era că asezona mân­carea în funcție de starea de spirit a celui care o consu­ma. De aceea, pentru a te bucura de gustul ei cu adevărat sublim, trebuia să încerci să te eliberezi de toate energiile dominante, așa încât complexitatea gustului să fie propor­țio­nală cu cea a simțirilor de moment..

– Încercați să vă gândiți la ceva frumos, până termin eu de pregătit felul acesta. Până atunci, dați-mi voie să vă ofer un vin de pe Nelimeea V. Deși are ceva mai bine de douăzeci de ani, nu e cine știe ce, în comparație cu vinurile selenare și deci nici cu cele pământene, dar, pe măsură ce veți sorbi din el, veți avea surpriza vieții voastre.

– Douăzeci de ani? Păi, pe atunci nu avusese loc Primul Contact. Cum au făcut vin? Și, dacă nu mă înșel, pe Nelimeea V trăiesc niște melci…

– Fermentația cu drojdii pământene a sucului plin de glucoză a unui fruct extraterestru nu e chiar așa o izbândă a științei, a glumit Cassandra. În plus, penta-nelimeenii nu au ascuns niciodată că au mai bine de zece mii de ani de-ai noștri de când ne vizitează. Știați că ei susțin că ne-au învățat să preparăm murături în semn de recunoștință pentru că au deprins de la noi știința vinului?

Nu mai tresăream ca la început la toate ciudățeniile spuse și propuse Cassandra. Ajungea să îmi scald ochii în priveliștea chipului extaziat al Oonei, care urmă­rea licoarea  turnată de chelneri în pahare. Nelimeea V era o planetă care orbita în jurul a doi sori și se bucura alternativ de lumina lor. Unul era foarte asemănător cu al nostru, dar ceva mai mic, și era responsabil de ceea ce lo­calnicii numeau zi, iar altul, mai îndepărtat, o pitică roșie, scălda planeta cu radiații infraroșii în timpul nopții. Ca atare, lumea vie de pe Nelimeea V apăruse ca o pendulare între ziua lu­mi­noasă, dar rece, și noaptea întunecată, dar caldă. Cassandra ne-a explicat că, atunci când era deschisă sticla, vinul din inte­rior începea să parcurgă invers ciclurile de pe planeta unde fusese făcut. De la roșu, vira la un galben verzui tânăr, și apoi iarăși la un roșu, doar cu o nuanță mai deschis. La sfâr­șitul a douăzeci de cicluri de oscilație de culoare se stabiliza la un roze clasic.

Ne-au lăsat apoi singuri. Oona a scos dictafonul și a început să șoptească înfrigurată în microfon, iar eu am consi­derat că acela e momentul ideal de a-mi organiza cererea în căsătorie. M-am ridicat, m-am scuzat față de ea, deși nu cred că m-a auzit, și am pornit spre locul în care bănuiam că este toaleta. Ajuns după draperie, m-am strecurat spre bucătărie. Nu a trebuit să o caut prea mult pe Cassandra. I-am explicat ceea ce doream să fac, iar ea mi-a spus că se aștepta la lucrul ăsta după ce ne studiase dosarele și că are modul perfect de a prezenta inelul.

Acela a fost al doilea moment când ar fi trebuit să mă prevină despre ceea ce avea să urmeze. Modificându-și chipul pentru a părea și mai în vârstă decât la început, Cassandra m-a întrebat dacă am încredere în ea. I-am spus că da, cu o repeziciune care nu avea cum să vină decât dintr-un instinct inexplicabil. I-am strecurat inelul în podul palmei rudimentare și m-am dus apoi cu adevărat la toaletă.

– Ești gata? Te-ai eliberat de toate cele rele? De aia te-ai dus… a râs Oona de mine.

– Ajunge să fiu cu tine pentru ca toate energiile nega­tive să dispară.

– Dar fricile?, a vrut ea să știe.

– Fricile nu. Mi-e tare teamă că ai putea să mă pără­sești.

Oona a întins mâna peste masă și mi-a șoptit privin­du-mă în ochi.

– Niciodată. Suntem făcuți unul pentru celălalt.

Oona avusese dreptate să se întrebe de ce am mânca un preparat clasic la o masă care ar fi trebuit să fie culmea exotismului. Ne-a adus un surf and turf care arăta ca la orice restaurant respectabil de pe Pământ sau de pe Inel. Singura diferență era că peste o parte din sosul arămiu care acoperea homarul și deasupra unei jumătăți din mușchiul de vită se vedeau câteva cristale mari, care ar fi putut fi confun­date foarte ușor cu sarea obișnuită, dacă nu ar fi avut o nuanță ușor violacee.

– Ar fi bine să gustați din părțile necondimentate mai întâi, ne-a rugat Cassandra, iar noi ne-am conformat. Am ri­di­­cat ochii, am privit spre Oona, al cărei chip era ușor crispat, și apoi spre Cassandra. Da, știu, a intervenit ea ime­diat. Nici Jules, bucătarul nostru, nu poate scăpa de șme­che­ria asta specifică tuturor colegilor lui de breaslă de la începutul tim­pului: atunci când are un condiment care acoperă gustul mâncării, nu se prea străduiește cu baza…

– O, dar textura și gustul sunt mai mult decât accep­ta­bile, a protestat Oona. Atâta doar că ne așteptam la mai mult.

– Atunci vă rog să gustați din partea cu cristale de pe Ny-Losh!

Nu știu cum să vă descriu dezamăgirea mea. Atât homa­rul, cât și vita erau de un dulce aproape de nesuportat. Am încercat să compensez cu o îmbucătură imensă dintr-un rissotto cu șofran și ghimbir, dar n-am reușit decât să înrău­tă­țesc lucrurile. M-am aruncat cu disperare asupra paharului cu vin, pe care l-am golit dintr-o suflare și am continuat și cu o parte din cel de al doilea, pe care unul din chelneri s-a grăbit să mi-l toarne, în pofida faptului că nu reușisem să articulez nici un cuvânt, fiindcă fălcile îmi erau încleștate.

– Ușor cu vinul de pe Nelimeea V!, a zâmbit Cassandra. Beția de pe urma lui nu seamănă cu nimic din ce te aștepți.

Am dat să zic ceva, dar am spart între dinți un cristal care îmi rămăsese undeva sub buza de sus și senzația insu­por­tabilă de dulce m-a invadat din nou.

– E fabulos! a strigat Oona cu gura plină. Balansul între amar și sărat face homarul să pară cu adevărat de pe altă lume, în timp ce pe vită totul se transformă într-un dulce-acrișor cu o aciditate perfect echilibrată, ca la un vin rafinat de desert. Când le-am combinat cu orezul, am ajuns la un moment dat chiar și la un gust destul de iute.

– E normal, înseamnă că ai putut experimenta…

– Dar tu, iubire? m-a întrebat Oona, întrerupând-o pe Cassandra.

Încă năucit de senzația absolut nenaturală de dulce, am împins farfuria spre unul dintre chelneri și le-am zis:

– A mea e incredibil de dulce. Mult prea dulce…

Deși așteptam câteva lămuriri de la Cassandra, ea a preferat să păstreze tăcerea, așa că a trebuit să întreb.

– Există vreun cod al gusturilor astea, vreo noimă?

– E greu de zis. Părerea mea este că depinde de fiecare, a zis Cassandra ezitant, ceea ce era destul de ciudat pentru o conștiință cu înfățișare de robot. În general, gustul dulce e asociat cu fericirea, cu senzația de bine, în timp ce celelalte corespund unor sentimente… hmmm, ceva mai negre, izvo­râte din apăsările acelea pe care fiecare om le are la un moment dat.

N-am apucat să mă gândesc prea bine la implicațiile cuvintelor Cassandrei, fiindcă Oona a întrebat repede:

– Dar cum funcționează? Adică…

– Chestiunea e un fel de secret de stat, a răspuns Cassandra, după care a început să râdă, făcându-mă să admit încă o dată perfecțiunea ecranului LED polimorf care îi ținea loc de față. Dar o să vi-l spun, că tot nu-l crede nimeni, la cât e de ciudat. Adevărul este că atunci când sunt în forme cu mult mai mari și mai complexe, crista­lele astea devin sensibile la fluctuațiile câmpurilor magnetice și dezvoltă o conștiință proprie. Ele guvernează pe Ny-Losh. Părerea mea, deși nu am nici o dovadă în favoarea ei, este că cristalele percep câmpul electromagnetic unic al creierului și reacționează la variațiile lui, stimulând diferit papilele gusta­ti­ve pentru fiecare mesean.

– Și de unde se poate cumpăra… a început Oona.

– Nu se poate!, i-a răspuns scurt Cassandra. Noi avem o relație privilegiată cu autoritățile vamale pământene și cu administrația de pe Ny-Losh.

– Păi nu e drept! a protestat Oona. Ce restaurant din lume ar putea rivaliza cu voi?

– După cum vedeți, nu vă aflați într-un restaurant clasic. Noi suntem zahanaua Șapte stele.

– Da, dar informațiile, faptul că știți despre entitățile de pe Ny-Losh…

– A fi doar un ghem de informație stocată undeva are desigur multe dezavantaje, printre care și acela de a nu putea simți nemijlocit vreunul dintre gusturile exotice de aici din zahana. Dar starea mea permite călătoria cu viteza luminii. Fără navă, fără…

Mintea îmi zbârnâia în jurul unui gând ciudat. Locul în care ne aflam mult prea suprinzător pentru ca inelul de logodnă să îi abată Oonei gândul de la felurile de mâncare  servite de Cassandra.

– Cred că e momentul să gustați și din sufleul nostru. E piesa de rezistență a bucătăriei lui Jules.

– Din ce e făcut?, am întrebat eu, regretând încă înainte de a termina de rostit toate cuvintele. Oona și Cassandra au început să râdă simultan și cam pe același ton. Adică, vreau să spun că știu aici pe Pământ din ce e făcut un sufleu, dar ăsta…

– Ouă și creier de egretă de pe Iik, m-a informat scurt Cassandra.

– Creier?, m-am strâmbat eu fără a fi băgat în seamă.

– Iik?, a întrebat repede Oona.

– Da, numele planetei e imposibil de pronunțat pentru noi așa că ne referim la ea după strigătul egretelor de acolo, care sunt cumva emblema lumii aceleia.

– De ce?, am întrebat eu.

– Populația de acolo are o religie care gravi­tea­ză în jurul…

– Le și adoră, le și mănâncă? a vrut să știe Oona.

– E complicat și, oricum, despre planeta aceea nu știu mare lucru.

Chelnerii au intrat purtând pe tăvile imense două vase de ceramică lucrate manual. Îmi erau extrem de familiare: proveneau de undeva de la marginea Ameropei și le studia­sem destul de multă vreme. Chiar dormisem o noapte în casa unui meșteșugar care se ocupa de fabricarea lor folosind meto­de milenare și ignorând cu mândrie adaosul de nisip cu oxid de titan importat de pe Centură. În noaptea aceea băusem vin din asemenea vase de lut, iar el îmi povestise că pe vre­muri fusese un virusolog genial și că avea mulți bani de pe urma patentelor de sintetizare a unor vaccinuri. Mi-o aduc aminte și pe soția lui. Era o femeie mereu veselă, care striga mereu la copiii ei neastâmpărați și își ținea părul legat cu o bucată de material galben. Am privit spre Cassandra, întrebându-mă dacă știe de experiența mea, dar chipul ei nu sugera nimic.

– Iik e un mister. Lumea de acolo are exact aceleași modele de dezvoltare a vieții ca și Pământul. Nimeni nu știe cum a fost posibil așa ceva. E adevărat că și pe Ar-Tink sunt niște similitudini, dar… Hai că mă pierd în amănunte! Ouăle de egretă de pe Iik permit gătirea unui sufleu mult mai tare, cu o textură ceva mai groasă decât orice ou de pe Pământ.

– Slavă Domnului!, am exclamat eu, fiindcă nu sunt prea încântat de consistențele păstoase. Iar un sufleu de creier, presupunând că l-aș fi comandat pe Pământ, ar fi fost o pro­vocare și pentru o simplă privire.

Sufleul mirosea excelent, a brânză maturată și a legu­me și nu părea a tremura la fiecare atingere a mesei, nici măcar în gravitația scăzută de pe Lună, așa că am luat cu încre­de­re. Era ușor înecăcios, iar gustul nu mi s-a părut deloc deo­sebit, mai ales că mi-a fost extrem de greu să trec peste ușorul iz de amoniac. Am luat o înghițitură de vin și apoi am cufundat din nou furculița în sufleu. A doua înghițitură nu mi s-a mai părut atât de rea, așa încât am terminat repede ulci­ca, privind la Oona care savura și ea, cu ochii aproape închiși.

Senzația de plutire m-a luat pe nepregătite. Zburam maiestuos printre niște nori multicolori, deasupra unui pei­saj muntos, acoperit de o vegetație vișinie, din care răsăreau pe alocuri pete de un galben aprins. Mi-am dat repede seama că nu pot controla zborul, așa că m-am mulțumit să con­templu cum mă năpustesc într-un nor azuriu, după care am plonjat spre solul care părea acoperit cu arbori cu mult mai mari, dar similari celor de pe Pământ. Plutirea a continuat preț de aproa­pe un minut, îndeajuns pentru a vedea cascade galbene și o structură artificială imensă undeva la orizont.

Am ridicat ochii spre cer și am văzut apoi soarele galben al planetei. În momentul acela am fost copleșit de dorința de a-l atinge, transformată apoi într-un sentiment care a ars imediat orice altă dorință, orice altă senzație. Și am înce­put să urc. Din ce în ce mai sus, deasupra norilor multicolori, apoi atât de sus că norii au devenit o pătură gri, apoi și mai sus, până în momentul când a început prăbușirea. Nu era nimic deosebit în senzația aceea, ci doar zădărnicie și moarte. M-am trezit în zahana, privind-o pe Oona care avea încă ochii închiși și părea în transă. Și-a revenit câteva minu­te bune după mine…

– Domnișoara a fost ceva mai norocoasă. Egreta ei a murit mai greu, ne-a zis Cassandra după ce s-a încredințat că ne reveniserăm amândoi. Ne-a îndemnat fără vorbe să sor­bim din vin. Țin minte exact că în momentul acela avea o culoare roșie stinsă.

– Ce a fost asta?, a întrebat cu glas pierit Oona.

– Egretele de pe Iik sunt practic nemuritoare. Atâta doar că la un moment dat, unic pentru fiecare dintre ele, se îndrăgostesc de soarele lor și se sinucid în felul în care ați văzut. Creierul lor are însă capacitatea de a conserva ultimele senzații din timpul vieții.

Nici astăzi nu știu de ce, dar momentul acela mi s-a părut cel mai potrivit pentru a-i semnala Cassandrei că vreau să îi ofer Oonei inelul de logodnă. Probabil că, în mintea mea, am asimilat incredibila senzație de plutire transmi­să de egreta de Iik cu fericirea despre care eram convins că urmează să mă însoțească în tot restul vieții mele. Cassandra m-a privit în ochi, mă rog, atâta cât te poate privi în ochi un android din spatele unui ecran LED poli­morf. A citit probabil o confirmare suplimentară în ochii mei, pentru că a dispărut în spatele draperiei.

– Îți place?, m-a întrebat Oona. Știu că unele dintre gusturi s-ar putea să îți fie nefamiliare dar eu…

A tăcut la vederea celor două pahare cu care a intrat unul dintre chelneri. Erau cilindrice, înalte de aproape treizeci de centimetri și aveau șapte straturi. Într-unul dintre ele, la fund, se vedea inelul de logodnă. Oona a sărit aproape peste masă, m-a înșfăcat zdravăn de gulerul cămășii și m-a sărutat cu pasiune. După aceea a început să plângă, ceea ce m-a stingherit dincolo de puterea mea de a suporta, așa că m-am ridicat, am înconjurat masa și am îngenuncheat lângă scaun, punându-mi capul în poala ei. Știam că asta o liniștește.

– Am văzut câteva cereri în căsătorie la viața mea, dar asta este cu siguranță cea mai ciudată dintre ele, a râs Cassandra, molipsindu-ne și pe noi cu veselia ei. Doar că, a continuat ea, aici la zahanaua Șapte stele, lucrurile au pro­priul lor mod de a se desfășura. Tocmai fiindcă am ceva experiență, aș vrea să beți vestitul nostru cocteil, Șapte stele.

– Aveți un cocteil care se cheamă Șapte stele?, am întrebat eu amuzat. Nu mi se pare tocmai imaginativ…

– Andrew, dragul meu, a zâmbit Cassandra, scopul nostru aici nu e să ne uimim clienții. Sau, mă rog, poate ăsta e scopul final, dar apelăm mai degrabă la felurile în care te poți cunoaște pe tine însuți în timp ce mănânci, decât la cine știe ce jocuri de cuvinte. Da, cocteilul nostru are șapte stra­turi, la fel cu numărul civilizațiilor cu care omenirea este în contact, dar nu asta e ceea ce îl definește cu adevărat.

– Să nu-mi spuneți… a început Oona.

– Ba da!, a confirmat Cassandra ceva la care eu nici nu mă puteam gândi.

– Ultimul strat e distilat din lacrimi de unicorn de pe Li-Mark?

Abia atunci am înțeles. Unicornii de pe Li-Mark fuse­seră unul dintre simbolurile cu care propaganda ameropeană explicase publicului larg beneficiile colaborării cu rasele extra­terestre. Nu că am fi avut de ales, dar renunțarea la ambi­țiile de a explora dincolo de orbita planetei Pluto tre­bu­ia să fie compensate de ceva. Animalul acela de pe Li-Mark semăna doar pe departe cu un unicorn, în sensul că avea o excrescență ascuțită în partea frontală, un fel de coamă și o coadă asemănătoare celor ale cailor tereștri. În rest, semăna mai degrabă cu o girafă cu șase picioare. Lacrimile sale, atât cât puteau fi numite lacrimi, erau de fapt un produs de excreție al unor glande aflate în apropierea senzorilor optici, prin care animalul elimina zaharurile din organism. Iar tot ce e dulce poate fi transformat în alcool. Până acum însă, nu auzisem de nimeni care să aibă atâtea lacrimi de unicorn de pe Li-Mark pentru a obține un distilat.

– Trebuie să vă previn totuși că straturile de deasupra distilatului sunt din ce în ce mai respingătoare. E felul nostru de a ne face clienții să conștienzeze cât de specială este…

Cassandra s-a oprit privind la Oona, care a sorbit dintr-o suflare primele două straturi. Conștient de inegalitatea pe care o produsesem fără să vreau, am luat și eu paharul cu hotărâre, pentru a-i demonstra că sunt alături de ea, deși pe mine nu mă aștepta vreun inel în distilatul de lacrimi de pe Li-Mark.

Iuțeala aprigă a primului strat a reușit să domo­lească izul de uree din cel de al doilea. Al treilea strat avea un gust destul de suportabil, dar o consistență mucilaginoasă care m-a aruncat spre paharul cu vin. Al patrulea strat era făcut probabil dintr-o cremă de brânză ținută multă vreme la vreun soare străin, fiindcă nu numai culoarea verzui-bolnavă ci și mirosul de excremente erau extrem de greu de suportat. Penultimul strat înainte de distilatul de lacrimi de unicorn era însă absolut de nesuportat. Era ca și cum ai fi mâncat meduze putrezite. N-am mâncat niciodată așa ceva, dar după ce am gustat, la asta m-au dus gândurile. Cu lacrimi în ochi, am pus paharul jos și am privit spre Oona, care își potrivea deja inelul pe deget.

– Iartă-mă, iubirea mea, nu am știut….

– Shhhh, mi-a zis ea întinzându-se peste masă și punân­du-mi degetul pe buze. Nici că se putea o cerere mai inspirată.

Oona m-a privit zâmbitoare, după care a venit lângă mine și m-a sărutat. Am avut nevoie de toată stăpânirea din lume, pentru a suporta mirosurile care veneau din gura ei.

– Îl bei pe al tău?, m-a întrebat ea.

– Nu, am clătinat eu energic din cap, iar ea a dat repe­de peste cap, deodată penultimul strat, despre care nu știam cât ar fi putut fi de grețos, dar și distilatul din lacrimi de unicorn.

Cassandra ne urmărise dintr-un colț al sălii de mese și a venit imediat după ce ambele pahare erau goale.

– Înțeleg că ți-a plăcut, domnișoară Oona.

– Evident, distilatul șterge imediat toate…

– Mda, problema e că va trebui să ne aprovizionăm din nou. Și va dura ceva și distilarea. De obicei refolosim… Nimeni nu a ajuns vreodată la fundul paharului, a pufnit Cassandra.

– Încercați cu un inel de logodnă, a glumit Oona, după care a râgâit ușor. Degetele duse imediat la gură nu au fost de ajuns pentru a stăvili valul de miasme.

Cassandra a privit-o impasibilă și a repetat:

– Devotamentul pentru gastronomie poate face mi­nuni. Sinceră să fiu, nu m-am așteptat să ajungă cineva dincolo de stratul al șaselea.

Deși nu am înțeles imediat, acum știu că, în ciuda vese­liei ei, acela a fost primul moment în care am văzut-o pe Oona speriată. Fața ei atât de frumoasă s-a schimbat, ascu­țindu-și cumva trăsăturile, iar buzele ei cărnoase și roșii s-au transformat în niște fire firave.

– O să plătim… am încercat eu.

– E deja plătit, a zis scurt Cassandra. Nu asta e pro­blema…

– Dar care e problema?, a întrebat pe un ton agresiv Oona.

– Nici una, dragii mei. Mă bucur că zahanaua Șapte stele a putut să găzduiască acest eveniment important pentru voi. Aș vrea acum să vă servesc ultimul nostru fel, care cred eu că se completează excepțional cu încă o sticlă de vin…

Am întins mâna peste masă, am strâns-o ușor de degete pe Oona, care s-a relaxat imediat:

– Abia așteptăm. Deși cred că dacă mai bem ceva o să ne îmbătăm.

Cassandra a zâmbit larg, apoi a dispărut în spatele dra­periei, de unde a apărut după doar câteva momente, însoțită de cei doi chelneri. Unul dintre ei purta două castroane imense din sticlă transparentă care întregeau o sferă și în care se agitau niște creaturi extrem de asemănătoare cu cosașii pământeni, doar că erau multicolori. Celălalt chelner ducea un vas deschis în care se agitau niște viermi albi, care ar fi putut foarte bine să fie de pe Pământ.

– Aperitivul nostru pentru vin este adus tocmai de pe Rood-Was, ne-a informat Cassandra. Aici trăiește o popu­la­ție de insecte cu un gust cu adevărat unic. Ce zic eu însă gust? E vorba de gusturi… Ceea ce vom face acum este să lansăm un grup de femele într-un bol de masculi. Sunt zece feluri de masculi, care trebuie să impregneze câte doi fiecare femelă. Din combinațiile astea se nasc gusturile unice ale…

– Viermilor?, am întrebat eu.

– Ai răbdare, mi-a zis pe un ton blând Cassandra.

Unul dintre chelneri a deșurubat capacul castronului ca­re constituia partea superioară a bolului, iar prin deschiză­tură, celălalt s-a grăbit să toarne ceea ce mie mi se părea în continuare a fi un ghem de viermi, dar despre care aflasem că eram femelele speciei de cosași. Imediat, în bolul de sticlă s-a stârnit o furtună de culori și, în doar câteva secunde, mici flăcări de culori diferite.

– Vedeți voi, dragii mei, masculii de pe Rood-Was sunt extrem de competitivi. Imediat ce au impregnat două femele se sinucid într-un fel de explozie, pentru a-i alunga pe even­tualii rivali din preajmă. Pe planeta lor, asta nu are cine știe ce efect, dar într-un bol închis, energia sinuciderilor lor ajunge pentru a găti femelele. Aveți răbdare.

Într-adevăr, după câteva minute, în bol nu mai erau decât femelele, care căpătaseră o culoare arămie din cauza expunerii la căldură. Mirosul era unul clasic, de carne gătită pe un grătar cu lemne.

– Cel mai remarcabil lucru este că fiecare femelă are acum un gust unic, dat de primii doi masculi care au im­preg­nat-o. Aveți deci de ales din aproape nouăzeci de gusturi… Cred însă că vă veți da seama și singuri de asta, iar eu am să merg undeva unde să nu vă încurc gângurerile de tineri îndră­gostiți.

Spunând asta, Cassandra a dispărut în spatele drape­riei. În ciuda aspectului lor respingători, viermii s-au dovedit a fi extraordinar de gustoși. De la aroma de pământ a ciuper­ci­lor proaspete, la condimentele vechii Indii, la aroma fructată a salatelor africane și la gustul pregnant al cărnii, am întâlnit tot ceea ce mi-aș fi putut dori. Iar vinul a curs în valuri în paharele noastre…

Am vorbit cu Oona mai bine de două ore, până a apă­rut din nou Cassandra. Ne-am făcut planuri, ne-am hotărât să ne mutăm undeva în zona rurală de sud a Ameropei, am decis chiar și că vom avea trei copii, deși despre numele lor am hotărât că o să decidem la momentul potrivit. La un moment dat, frecvența apelurilor lui Arkassian m-a făcut să mă decid că e timpul să plecăm. Nota fusese plătită în avans, așa că am fi putut părăsi oricând localul. Și, probabil că ar fi fost bine să o fi făcut atunci. Aproape că nu mă mai așteptam să o văd pe Cassandra, când ea a venit pe nesimțite lângă masa noastră.

– Vă mulțumesc pentru că ați decis să vă petreceți această seară la zahanaua Șapte stele. Și, fiindcă ați fost unii dintre cei mai speciali clienți ai noștri, vă împărtășesc un secret. La cât vin ați băut, dacă vă scoateți meduzele de Kyri de sub limbă și le mestecați ușor, vinul vă va duce în anul în care s-au copt strugurii…

– Adică?, am întrebat eu.

– Adică mințile voastre se vor contopi și vor regresa douăzeci de ani în timp și vă veți putea vedea așa cum erați în adolescență, veți putea vorbi unul cu celălalt la vârsta aceea a elanurilor și a inocenței. Și ce poate fi mai relevant decât experiența trecutului pentru doi oameni care și-au promis unul altuia întreg viitorul? Considerați această ultimă expe­riență ca pe un fel de dar de nuntă.

Oona m-a privit contrariată, a protestat, ba chiar s-a și zbătut, dar nu a avut de ales. Eram atât de curios cum arăta în vremea în care nu era femeie, încât nu mi s-a putut împo­trivi până la capăt. Am scos meduzele, am început să le plim­băm prin gură și, exact așa cum prezisese Cassandra, fără ca percepția asupra locului să se schimbe, am simțit că nu mai sunt eu, cel din prezent. Eram în continuare în zahana, dar în loc să o țin de mână pe Oona, prinsesem în palme degetele unei femei șterse între două vârste, care mă privea cu un fel de tristețe.

– Oona? am întrebat eu nedumerit. Vinul ar fi trebuit să….

Nu mi-a răspuns. Am tras-o în fața unei oglinzi. Eu mă vedeam puștan, în timp ce ea își păstra înfățișarea unei femei trecute, cu părul neîngrijit și cearcăne galben-verzui sub ochi.

– Ce se întâmplă?, am urlat prinzându-mi tâmplele cu palmele.

Profitând de momentul acela, Oona a pornit cu hotă­râre spre intrare. Unul dintre chelneri a încercat să îi țină calea, dar femeia pe care o iubeam și-a repezit muchia palmei în gâtul bărbatului cu o viteză neomenească, după care s-a pierdut pe aglomerata stradă din Chabilla. În momentul în care a dispărut, am început să plâng, fiindcă lucrurile se aran­jaseră la locul lor și știam care putea fi unica explicație a ceea ce tocmai mi se întâmplase.

– Ești bine?, m-a întrebat Cassandra, în timp ce pri­veam amândoi către chelnerul care își recăpăta cu greu răsu­flarea.

– Nu, am îngăimat eu.

– Și nici n-ai să mai fii vreodată, dragul meu Andrew.

În momentul acela am vrut să mă reped la ea, dar corpul de metal al robotului m-a făcut să mă abțin.

– N-ai să mai fii bine vreodată, Andrew, fiindcă deși ai studiat cu atâta sârg istoria rasei noastre n-ai înțeles nicio­da­tă că fericirea aceea pe care o simțeai, potrivirea dintre tine și Oona nu erau naturale. Desigur, nu oricine are niște părinți capabili să comande o clonă așa de sofisticată, maturată probabil în cinci ani, dar asta nu scuză cu nimic incapacitatea ta de a înțelege ce e dragostea.

– De când știi?, m-am răstit eu la Cassandra.

– De când ți-am citit jurnalele. Faptul că, pe de o parte, ai părinți obsedați de reproducerea asta naturală și, pe de altă parte, te întâlnești întâmplător cu dragostea vieții tale a fost pentru mine o certitudine. Dacă nu era așa, nici nu veneați la zahanaua Șapte stele.

Mi-am șters lacrimile și am privit cu atenție ecranul polimorf care ținea loc de chip entității aceleia pe care o uram cu patimă.

– Și n-ai cercetat? Ce să zic! Experiența ta de viață fost de ajuns…

– Nu, m-a întrerupt Cassandra. Am verificat în CBA. Oona este o clonă maturată rapid, comandată de părinții tăi pentru a te seduce. Probabil că vinul te-a făcut să o vezi pe mama ei, deși eu aici pot doar să speculez. Și mai e și inelul. Ca orice element sintetic rar, are o radiație unică. Nimeni nu ar fi putut, din punct de vedere legal, să încorporeze așa ceva într-un inel destinat unei persoane adevărate, fiindcă în felul acesta o poate urmări peste tot. E nevoie de un certificat de proprietate ca să poți marca pe cineva în felul ăsta. Oricum, rămâne să te lămurești pe cine ai văzut.

– Nu știu…

– Și nici nu o să știe nimeni ce ai văzut din cauza vinului…

M-am ridicat, dar a trebuit să mă așez la loc, fiindcă nu mă puteam ține pe picioare. Asta m-a făcut să bat cu pumnul în masă:

– De ce ai făcut asta? De ce?

– Dragul meu Andrew, m-au amuzat toate arti­co­lele tale despre dragoste cum că ar fi definitorie pentru umanitate. Te înșeli. Ceea ce ne definește este capacitatea noastră a ne împărți hrana. Și o facem tocmai fiindcă atunci ne e dat să aflăm cu adevărat cine suntem.

• • •

N-am mai vorbit cu ai mei și nici nu am răspuns la zecile de mesaje patetice de la Oona. Am plecat pe Marte, sunt astăzi operator la marile culturi hidroponice de la polul nord marțian. E o meserie care îmi permite să meditez mult. După doi ani de izolare, gândul care îmi vine cel mai des în minte e însă acela că, de multe ori, o iluzie sofisticată e la fel de bună ca și realitatea. Știu că nu va fi niciodată ca la înce­put, dar cred că am să îi scriu lui taică-meu să-mi transfere certificatul de proprietate al Oonei.

Sper să mai aibă și inelul.

*

Dan Doboș – Zahanaua Șapte SteleDan Doboș (n. 1970) a absolvit Facultatea de Inginerie Chimică din cadrul Universităţii tehnice “Gh. Asachi” Iaşi.

Membru al clubului Quasar din 1988; în 1994 a preluat coordonarea suplimentului Supernova (pînă în 2001); are o carieră de 17 ani ca ziarist.

A publicat povestiri, articole, foiletoane SF și polițiste, a tradus din Terry Pratchett, Colin Thompson, James A. Owen, Roderick Gordon și Brian Williams, Rebecca Moesta și Kevin J. Anderson.

Este prezent în antologiile: Quasar 001 (2001), Almanahul Nautilus (2001), Millennium fantasy & science fiction (2008), Dincolo de orizont, vol. 1 (2015).

Volume publicate: Elefantul în bostănărie (Media-Tech, 1999; 2007; Tritonic, 2016), Abația (Nemira, 2002; 2008; Media-Tech, 2015 – The Abbey, 2010) – Premiul RomCon 2003, Blestemul Abaţiei (Nemira, 2002; Media-Tech, 2015) – Premiul RomCon 2004, Abaţia infinită (Media-Tech, 2005; 2015), DemNet (Media-Tech, 2011) – premiile Galileo și Ion Hobana 2012, Gheorghe, un om special (Media-Tech, 2007; Tritonic, 2017), Cronici domestice (Tritonic, 2016), eu 2.0 (Media-Tech, 2017)

Trilogia Abației a avut și două ediții omnibus la Millennium (2011, 2014). Pentru cele trei romane, Dan Doboș a primit Premiul Vladimir Colin 2005.

Leave a reply

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also Comments Feed via RSS.

Be nice. Keep it clean. Stay on topic. No spam.

Argos – Science Fiction & Fantasy 



revista poate fi cumpărată de pe:





Archive